La editura Humanitas a apărut volumul Umbrele paradisului, autor Angelo Mitchievici
Angelo Mitchievici explorează cu luminoasă putere explicativă circumstanţele în care a fost posibilă trădarea cărturarilor, care au fost acele „icoane" sovietice graţie cărora cele mai abjecte abdicări păreau drept tot atâtea triumfuri. În această carte el reuşeşte să surprindă, coerent şi persuasiv, modul în care fascinaţia exercitată de U.R.S.S. a depăşit cadrele unei intoxicări ideologice pasagere pentru a deveni matricea altor asemenea patologii ale distrugerii spiritului critic.“
De la Romain Rolland şi Henri Barbusse la Panait Istrati, Alexandru Sahia, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu şi Tudor Arghezi, descoperim în cartea lui Angelo Mitchievici o veritabilă panoramă a orbirii umane, a angajamentelor şi fervorilor puse în slujba unei iluzii. Într-adevăr, nimeni nu este mai orb decât cel care refuză să vadă. Ceea ce am numit cândva frenezia supunerii este tratată aici cu minuţioasă, aş spune chirurgicală rigoare. Universitar de aleasă ţinută, prozator, critic de film şi istoric al ideilor, Angelo Mitchievici nu scrie un rechizitoriu al unei pasiuni care azi, cu beneficiul distanţei, ne apare drept penibilă, absurdă, ridicolă.
Şi totuşi, să nu uităm, în anii ’30, cum spunea François Furet, comunismul şi fascismul aveau un viitor. Erau amândouă religii politice incandescente, generau angajamente existenţiale. Aceste lucruri sunt spuse cu maximă claritate de Arthur Koestler în memoriile sale. Autorul marelui roman metafizico-politic Întuneric la amiază a fost el însuşi unul dintre cei magnetizaţi de promisiunea soteriologică a sovietismului. Ruptura sa cu bolşevismul a intervenit abia după procesele-spectacol de la Moscova şi, mai ales, după infamul Pact Ribbentrop-Molotov din august 1939.
Pelerinajele către Mecca sovietică au început imediat după luarea puterii de către bolşevici în noiembrie 1917. Şocată şi traumatizată de hecatombele Primului Război Mondial, stânga internaţională - şi nu doar ea - proiecta în Patria Sovietelor aşteptări febrile născute din disperare, angoasă, debusolare şi revoltă împotriva civilizaţiei burgheze considerate decadentă, chiar muribundă. O civilizaţie acuzată de mediocritate, filistinism, duplicitate, cabotinaj, lipsă de suflet, cinism şi câte altele. Trebuie spus că nu toată lumea a căzut în această capcană, nu toată lumea s-a lăsat sedusă de mirajul sovietic. Printre primii care au descoperit contrastul stupefiant dintre pretenţiile umaniste ale noului sistem, în fapt o mitocraţie partocratică (spre a dezvolta un concept propus de istoricul Martin Malia) purtând veştmintele unei fictive "dictaturi a proletariatului", au fost anarhiştii americani Emma Goldman şi Aleksander Berkman (amândoi expulzaţi de bolşevici). Tot astfel, marele filosof Bertand Russell observa, după scurte întâlniri cu Lenin şi Troţki la Moscova, că exista un abis între teoria şi practica bolşevismului.
Ispita comunistă, care includea romantizarea U.R.S.S. şi negarea conştientă ori nu, a crimelor dictaturii leniniste, se întemeia, asemenea celei naţional-socialiste mai târziu, pe convingerea că Paradisul poate fi construit hic et nunc, în această lume. În ochii celor care îl venerau, comunismul reprezenta un proiect emancipator absolut. Convinşi că Stalin era garantul acestei întreprinderi eroice, intelectualii îndrăgostiţi de comunism au închis ochii în faţa unor expresii incontestabile ale barbariei totalitare. Plimbaţi cu mare pompă pe banii diverselor agenţii specializate, aceşti "excursionişti în Paradis" au acceptat să ascundă realităţi de o înspăimântătoare atrocitate. Unul dintre cei care au minţit cu bună (adică rea) ştiinţă a fost Walter Duranty, corespondentul la Moscova al cotidianului New York Times. Spre deosebire de Malcolm Muggeridge, jurnalistul britanic care avea să fie expulzat pentru ca a informat lumea despre Marea Foamete din Ucraina soldată cu peste trei milioane de morţi, Duranty a servit publicului american toate legendele staliniste drept adevăruri factuale. În cazul său, oportunismul cras se combina cu şantajul exercitat, se pare, de NKVD. În alte cazuri însă, adoraţia pentru Stalin şi U.R.S.S. ţinea de credinţă. Era vorba de ceea ce Eric Voegelin defineşte drept imanentizarea eshatonului. Uniunea Sovietică era acea another country pe care şi-o doreau intelectualii alienaţi ai Occidentului, aventurieri sau nu, fanatici sau doar naivi, idealişti sau maniaci ai ascetismului voluntarist leninist, de la André Malraux şi Heinrich Mann la Georg Lukacs şi Ludwig Wittgenstein. Se întâlneau în această mitizare trei dimensiuni ale credinţei utopice: mitul, magia, miracolul (reiau aici o idee a istoricului american Fritz Stern, autorul unui celebru eseu intitulat "Naţional-Socialism as Temptation").
Revelaţiile despre U.R.S.S. au fost contracarate ca efect deşteptător de ascensiunea fascismului. Născut din proiectul Luminilor, universalismul marxist intra în coliziune cu particularismul obsesional al fascismului. Mitologia comunistă conţinea în chiar inima ei această respingere a exclusivismului rasist, a proclamării insolente de către nazişti a unui plan de organizare a lumii în stăpâni (rasa superioară) şi sclavi (rasele inferioare). Comunismul, cum scria Malraux în Condiţia umană, promitea tocmai demnitatea umană, deci contrariul umilinţei. În momentul în care, mai întâi Boris Souvarine, apoi Ignazio Silone, Victor Serge, Panait Istrati, Anton Ciliga, Manès Sperber, Arthur Koestler şi nu foarte mulţi alţii au denunţat marea minciună, la grande supercherie, aparatele propagandistice comuniste i-au anatemizat drept aliaţi "obiectivi" ai fascismului.
Angelo Mitchievici explorează cu luminoasă putere explicativă cum a fost posibilă trădarea cărturarilor, care au fost acele "icoane" sovietice graţie cărora cele mai abjecte abdicări apăreau drept tot atâtea triumfuri. Ura de sine se contopea în aceste prosternări cu dispreţul pentru "lumea veche", pentru "orânduirea cea cruda şi nedreaptă" pe care zeiţa Istoriei o condamnase definitiv şi irevocabil la pieire. Angelo Mitchievici nu este politolog, dar are o sensibilitate cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în raport cu încarnările politice ale pulsiunilor, emoţiilor, patimilor, sentimentelor şi resentimentelor umane. În această carte el reuşeşte să surprindă, coerent şi persuasiv, modul în care fascinaţia exercitată de U.R.S.S. a depăşit cadrele unei intoxicari ideologice pasagere pentru a deveni matricea altor asemenea patologii ale distrugerii spiritului critic. Iată ce-mi scria recent Angelo: "Cei care încearcă să reconfigureze o nouă stângă comunistă ar trebui să reflecteze la această beţie colectivă a utopiei. Am sentimentul că utopia nu şi-a consumat deplin combustibilul şi aici se află naivitatea celor care cred că fenomenul comunist este înmormântat definitiv şi că asistăm la disecţia unui cadavru. În opinia mea, este vorba de hibernare şi nu de deces. În postumitatea comunismului se pregăteşte ceva, un mutant al lui".
Într-adevăr, nu putem înţelege viziunea "progresistă“ care a stat la baza comunismului românesc (şi nu doar la noi) fără a demistifica eroizarea şi romantizarea U.R.S.S. ca încarnare a Utopiei colectiviste şi egalitariste, ca pământul făgăduinţei. Nu întâmplător, monasticul, asceticul Sahia a iubit U.R.R.S. precum misticii îl iubeau pe Dumnezeu. Călătorii aceştia cădeau în adevărate transe religioase, se închinau, făceau mătănii, erau gata de penitenţă în speranţa că vor fi admişi în comunitatea virtuoşilor, a noilor sfinţi al cărei simbol maxim sacrosanct, în egală măsură mobilizator şi terifiant, era Stalin, marele pontif a ceea ce Czesław Miłosz a numit "noua Credinţă".
(Acesta este textul prefeței mele la remarcabilul volum al lui Angelo Mitchievici, o carte pe care o recomand ca pe un mare succes al istoriografiei intelectuale românesti, dar și un antidot la eforturile de a propune noi testări ale "ipotezei comuniste"). (Vladimir TISMĂNEANU)