„Fericiţi cei ce n-au crezut!” ar putea fi o exclamaţie spontană după lectura înfrigurată a primului volum din memoriile Evgheniei Ghinzburg, una dintre victimele „marii terori” a comunismului împotriva comuniştilor din Uniunea Sovietică. Având de-a face cu primul roman autobiografic centrat pe lupta pentru supravieţuire din Gulag care a fost publicat în Occident, formaţia autoarei serveşte cum nu se poate mai bine scopului cărţii; memoriile penitenciare ale unui istoric sunt un unic, nefericit, dar nepreţuit prilej pentru cititor. Şi în primul rând pentru cititorul occidental a cărui mirare trebuie să fi fost mare la întâlnirea cu această carte, apărută în 1967, la Milano. Un occident ale cărui minţi strălucite prea adeseori s-au prins într-un nefericit joc al seducţiei cu statul sovietelor. Azi, pe lângă reflecţie şi compasiune, lectura cărţii poate stârni chiar şi mirarea cititorului român, însă din motive diferite. Este vorba, de fapt, despre uimirea cititorului obişnuit cu un anume profil al deţinutului politic din perioada comunistă, obligatoriu un opozant, sau, în cel mai bun caz, o victimă inocentă a regimului. Deşi tipologia detenţiei introdusă de cartea Evgheniei Ghinzburg, izvorând din realitatea „marii terori”, nu ne este complet străină nici în privinţa memorialisticii detenţiei feminine. Sabina Wurmbrand sau Lena Constante, de pildă, amintesc prezenţa în închisori a unor comuniste rămase fidele partidului, în ciuda arestării. Însă asemenea deţinute sunt mai degrabă curiozităţi exotice, decât prezenţe constante, precum în Uniunea Sovietică.

Se cuvine dar ca incursiunea să pornească cu o întrebare simplă: cine a fost autoarea? Evghenia Ghinzburg a fost un intelectual în sensul plenar al cuvântului, un om care a optat pentru conştient stânga radicală. În anii ’30 era conferenţiar la universitatea din Kazan, unde preda istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Aşa după cum singură se defineşte, a fost un om care toată viaţa a adunat cunoştinţe şi i-a învăţat pe alţii (pag. 35). Structural, avem de-a face fără îndoială cu o personalitate de excepţie. Ideologic, Evghenia Ghinzburg era un comunist încrezător în partid, dar cu anumite idiosincrazii la nivelul conducerii. Din punct de vedere material era printre cei „răsfăţaţi”, beneficiind de anumite privilegii. Soţul său, Pavel Aksionov, era de asemenea membru al partidului, având o funcţie însemnată în structurile locale.

Cronologic, volumul debutează în 1934 cu agonia libertăţii al cărei declanşator este „un apel telefonic în zori”, în fapt o convocare la Comitetul Regional. În continuare anticamerele nesfârşitelor comisii de partid reprezintă începutul unui drum al durerii, al constrângerilor, al îndoielilor şi întrebărilor şi, totodată, prima fisură în zidul certitudinilor autoarei. Pentru că naivitatea „fidelilor”, atât de bine perceptibilă în carte, poate fi dezarmantă. Sunt fascinante şi uluitoare dialogurile dintre cei doi soţi care însoţesc „numărătoarea secundelor” (pag. 46) din ultimele luni de libertate, în care mai dogmaticul Aksionov e convins că totul trebuie să fie doar o încurcătură. Evghenia Ghinzburg nu se fereşte să dezvăluie faptul că soţul său nu tolera remarcile acide la adresa partidului nici când toate semnele arătau iminenţa arestării: „Dacă sunt luaţi oameni ca tine, atunci trebuie arestat tot partidul” (pag. 46), îi spune bărbatul. Deşi semnele dezastrului sunt pretutindeni, oamenii sunt în continuare orbiţi; ca atare unii îşi spun cu naivitate că cei arestaţi trebuie să fi făcut într-adevăr ceva.

Excluderii din partid din 1937, îi urmează după opt zile arestarea, timp în care Evghenia Ghinzburg îşi arde cărţile din bibliotecă, gândind la percheziţiile ce aveau să vină: un moment cu o simbolistică evidentă în economia cărţii. Odată cu volumele o întreagă existenţă se transformă în cenuşă, iar călătoria iniţiatică, atât a autorului cât şi a cititorului, de abia acum începe. Căpitanul Vevers, beciul de la Lacul Negru, oameni şi locuri intră brutal în viaţa Evgheniei, dezvăluindu-i ceva din cruzimea regimului. Cu tensiune vibrantă, volumul ne poartă prin toate ungherele Gulagului: din beciurile sordide ale NKVD-ului, înspre tărâmurile îngheţate ale Kolîmei, trecând prin închisori şi lagăre de tranzit şi călătorind cu trenuri şi vase ale morţii; nimic nu scapă privirii atente a autoarei. Senzaţia cititorului este aceea a observatorului privilegiat, ferit de contactul direct cu grozăviile detenţiei, dar supus reflecţiilor autoarei şi îndemnat să tragă propriile concluzii.

Similitudinile de formă cu spaţiul carceral din România comunistă sunt pretutindeni (firesc, de vreme ce ne găsim în statul care le originează), dar acum distincţiile de fond se fac în privinţa celor care ocupă acest tărâm al ororilor. Iar universul pe care îl reconstruieşte cartea Evgheniei Ghinzburg este populat masiv de către copiii devoraţi ai revoluţiei, victimele „marii terori”; un microcosmos înţesat de radicali de extremă stânga, fanatici ai cauzei sau naivi, nevinovaţi şi nu numai. Comunişti, eseri (socialişti-revoluţionari) sau menşevici, emanaţi din aceeaşi matcă, despărţiţi vremelnic de istorie, se regăsesc acum în aresturile NKVD-ului sau în Gulag. Prilej pentru reglări de conturi, dispute teoretice, reflecţii sumbre sau satisfacţii meschine: „Derkovaskaia. Membră a Partidului Socialist-Revoluţionar. Îl cunosc pe soţul dumneavoastră. Am fost la el cu o petiţie. Nu se gândea pe atunci că peste câteva luni soţia lui o să stea cu mine în aceeaşi celulă. Da… La drept vorbind, sunt bucuroasă că şi comuniştii sunt în sfârşit după gratii. Poate că o să-şi însuşească practic ceea ce nu au putut pricepe din punct de vedere teoretic.” (pag. 126).

În contrapartidă multe dintre comuniste se raportează la deţinutele esere şi menşevice cu aceleaşi preconcepţii pe care partidul le impusese în libertate şi care se traduc acum în limbajul de lemn al îndoctrinării: „Înţelegi, Jenia, ea de fapt este un adevărat duşman de clasă. Menşevicii şi eserii. E adevărat, după cele citite în manuale mi i-am imaginat altfel. Aşa, în general, e o bătrână de treabă şi nefericită. Dar nu trebuie să cazi pradă milei… Şi nu trebuie să le facem cadou materiale împotriva partidului nostru.” (pag. 132).

În privinţa iniţiatorului „marii terori”, părerile sunt împărţite. În drum spre Kolîma multe încă mai susţin că „Stalin nu ştie nimic despre nelegiuirile care se petrec.” (pag. 320) Nebunia luptei de clasă nu încetează să se manifeste: comunistele proletare le zeflemisesc pe „domnişoarele din capitală”, refuzându-le dreptul de a se socoti în „rândurile clasei muncitoare” (pag. 321).

Fascinaţia ideologică a comunismului a fost într-adevăr extraordinară, atât de mare încât un om care a semnat personal sute de mii de condamnări la moarte şi a indus aneantizarea a milioane de oameni a mai putut încă să stoarcă lacrimi la moartea sa, în 1953, din ochii unui popor secătuit şi decimat timp de zeci de ani sub regimul stângii extreme. Ca atare Evghenia Ghinzburg nu se fereşte de terminologia religioasă pe care o adaptează aprecierilor despre „marea teroare”, transmiţând, voit sau nu, ideea conform căreia comunismul ar fi mai mult decât o ideologie, şi anume o religie politică: „Sălile şi amfiteatrele mari, numeroase, se transformaseră în locuri de spovedanie. În ciuda faptului că iertarea de păcate se făcea cu greutate […], valul de căinţă creştea de la o zi la alta.” (pag. 25) Dar, deşi nu se desparte de comunism, Evghenia Ghinzburg observă acum şi analizează. În mintea ei supunerea necondiţionată nu-şi mai află locul, totul este interogat, trecut prin filtrul gândirii critice. Fanatismul, zugrăvit constant în paginile cărţii, îi este străin. Fidelă instinctului de intelectual rafinat, caută polemicile doctrinare cu eserele care n-o conving: Evghenia Ghinzburg nu încetează să se refere la regim ca la „orânduirea noastră” (pag. 133). De înţeles, de vreme ce se gândeşte cu durere la familia lăsată în urmă, la cariera academică întreruptă sau chiar la „viaţa luminoasă curată, plină de conştiinţa drumului corect ales” (pag. 162) de mai înainte. Dar este limpede pentru cititor că autoarea distinge între ideologie, partid şi lideri. Ceea ce pare a nu distinge este că însuşi partidul şi liderii săi dintotdeauna sunt emanaţia ideologiei criminale. Socoteşte „marea teroare” drept o tragedie în partid şi crede încă în apariţia unor „forţe capabile să oprească mâna criminală.” (pag. 200). Stalin este arătat ca singurul izvor al răului, iar cei care îi execută orbeşte ordinele sunt decăzuţi din statutul de comunişti: „Ce faceţi cu oamenii? Cu comuniştii? Nemernicilor.” (pag. 203). Din acest punct de vedere, Evghenia Ghinzburg probează forţa unei idei, care ajunge să concureze însuşi instinctul de conservare. Rămâne o fidelă a revoluţiei, căreia îi datorează totul: „Tot ce aveam: şi miile de cărţi citite, şi amintirile despre tinereţea minunată, şi uite, chiar şi puterea aceasta de îndurare, care acum mă salvează, toate acestea îmi erau dăruite de ea, de Revoluţia care a transformat lumea încă de când eram copil. Cât de interesantă era viaţa noastră! Ce bine începuse totul! Şi atunci de ce, de ce s-au întâmplat toate astea?” (pag.255)

Există însă şi deţinute comuniste care ţin cu tot dinadinsul să personifice fanatismul, luptând să păstreze aparenţele chiar şi în privinţa propriilor călăi. Nuanţata Evghenia Ghinzburg este „urecheată” de către una dintre ele: „Nu-l vorbi urât pe anchetator. Te poate auzi Nina. Nu e membru de partid. Ce o să creadă dacă comuniştii vorbesc aşa despre anchetatori?” (pag. 130).

Pentru cei insuficient familiarizaţi cu istoria comunismului sovietic, multe dintre cele cuprinse în carte pot părea paradoxuri de neînţeles. Pentru că o constantă a volumului este dilema comunistului fidel prins între devotamentul partinic şi realitatea represiunii. Unii se despart de comunism, alţii aleg să distingă între ideologie şi liderii vremelnici ai partidului, iar alţii primesc pur şi simplu drama încarcerării ca pe o fatalitate. Pe unii îi cuprind remuşcările; la vederea unei tinere fete Evghenia Ghinzburg este apăsată de vină: „Deşi stau alături de ea, în aceeaşi închisoare, încă mi se pare că eu, în calitate de comunist, port o răspundere pentru faptul că ţara asta, pe care şi-au dorit-o părinţii ei, a primit-o astfel pe Liama, o fată veselă, inteligentă, frumoasă, tocmai în această celulă.” (pag. 76).

Tipologia deţinuţilor se diversifică totuşi spre finalul volumului, la contactul direct cu lagărul, unde suntem familiarizaţi cu terminologia specifică. Apar „flecarii” – colportorii de bancuri, definiţi oficial drept „agitatori antisovietici”, dar şi cei condamnaţi pentru „activitate contrarevoluţionară”, care în majoritate nu erau membri de partid (pag. 369). Închisoarea îşi dezvăluie avantajele, abia în opoziţie cu lagărul, unde orice formă de meditaţie, de autoreflecţie păleşte. Aici apar deţinuţii zombie, „morţi spiritual”, dominaţi de unica preocupare: supravieţuirea. Comuniunea este înlocuită cu individualismul silit, distrugător de suflete, dar indispensabil scopului. Universul compact al „politicelor” este acum invadat de cei de drept comun, bărbaţi sau femei. Delapidatorii sunt hâtrii şi pe alocuri tonici: „În Kolîma n-o să fii bătrână. Ştii cum se spune acolo? Patruzeci de grade nu e vodcă, o mie de verste nu e drum, o mie de ruble nu sunt bani; şaizeci de grade nu e ger, iar şaizeci de ani – nu e bătrână! Mamică, o să te şi mărităm, o să vezi!” În schimb hoaţele, banditele, aşa numitele „jigodii” („crema lumii interlope”) sunt adeseori letale: „recidiviste, criminale, sadice, experte în perversiuni sexuale” (pag. 390).

La Magadan infernul se statorniceşte, iar Evghenia Ghinzburg este integrată silit în realitatea îngrozitoare a Gulagului. Prostituţia, fenomen despre care ştie doar din perspectivă filtrată propagandistic, cu trimitere directă la creşterea şomajului din SUA, i se dezvăluie acum cât se poate de prozaic, în timp ce lucrează ca femeie de serviciu în „hotelul” oraşului (pag. 417). Malaxorul terorii toacă în continuare, iar maiorul Elîşin, anchetatorul său din Kazan, ajunge muribund în Magadan. În ciuda realităţii terifiante dilemele interioare continuă pentru multe dintre deţinute care sunt în continuare consumate de ataşamentul faţă de extrema stângă. La tăiat de copaci, în Elghen, vechea bolşevică Maşa Mino socoteşte abuzurile gardienilor drept defăimare a puterii sovietice (pag. 456). Soluţia? Îi ameninţă cu întocmirea unei plângerei…

Naraţiunea este străbătută şi de numeroase personalităţi. „Exoticele” şi „vedetele” apar la tot pasul: aici, o comunistă italiană, mai încolo una germană; dincolo Liusia Petrosian, sora celebrului Kamo, jefuitorul şi acolitul nebun al lui Stalin, cea care cândva îl cunoscuse pe dictator şi care spera în fiece clipă să fie eliberată (!), mai încolo Sofia Mejlauk, soţia adjunctului lui Molotov. Dar pe lângă caracterizări interesante şi descrieri vii, intense, autoarea realizează numeroase pasaje de fină introspecţie, în care uneori nu evită să anexeze valori religioase unor raţionamente laice: primeşte cu voluptate posibilitatea de a lectura în detenţie, ca o modalitate de a se afunda în marile dileme existenţiale, dar remarcă purificarea interioară pe care o conferă suferinţa în această situaţie (pag. 232).

Un câştig preţios al volumului este ilustrarea percepţiei oamenilor asupra „marii terori”: pe de o parte indivizi neînregimentaţi politic, pe de altă parte comuniştii simpli. Cunoaştem fideli ai partidului care lucrează în instituţii mai puţin expuse şi care se simt la adăpost. Asupra unora dintre ei propaganda lucrează eficace.  O soră medicală o întreabă nedumerită, în timpul percheziţiei: „Ce nu aveaţi? Şi maşină, şi casă de vacanţă de la stat, şi hainele, nu-i aşa, numai de la consignaţie” (pag. 124). Gânduri naive, dar sincere care exprimă atât percepţia generală asupra bunăstării şi liniştii individuale, adevărul crud despre privilegiile membrilor de partid, dar şi eficacitatea propagandei regimului.

Nu este cazul să insist asupra grozăviilor de tot felul cuprinse în carte. Voi spune doar că naraţiunea se derulează într-un decor teribil: mucegai, putreziciune şi adieri fetide îi întâmpinau pe deţinuţi în centre de anchetă, închisori şi lagăre, unde oamenii erau integraţi doar pentru a se dezintegra încetul cu încetul.

Stilistic, cartea Evgheniei Ghinzburg este o încântare. Autoarea scrie inteligent, captivant. Adeseori anticipează, oferind sumbre flash-uri premonitorii, trimiţând de la momentul vorbirii către evenimente din viitor, pentru a sublinia grozăvia sorţii deţinuţilor şi pentru a oferi cititorului o mostră din ce va să vină. Nadia Koroliova, una dintre deţinute, curmă disputa colegelor din vagonul de tranzit către lagăr, atrăgând atenţia asupra părţii pline a paharului: „Lucrul cel mai important este că mergem să muncim, nu să stăm închişi între patru pereţi de piatră”. Patru ani mai târziu, scăpată de apăsarea izolatorului, existenţa Nadiei se curmă sub cerul violet al Kolîmei, strivită de munca istovitoare. La fel este anunţată mutilarea Ninei Gviniaşvili, ai cărei ochi verzi, strălucitori din timpul tranzitului se vor pierde câţiva ani mai tîrziu, într-un accident de muncă în lagăr (pag. 327).

Din punct de vedere al interpretării, în afara componentei pedagogice care arată ravagiile provocate de regimul lui Stalin în Uniunea Sovietică, cartea mai lansează o provocare: cum se raportează cititorul contemporan la victimele „marii terori” provenite din rândurile PCUS? În ce măsură cititorul îşi poate permite să judece, să „taxeze” opţiunile politice ale unor oameni precum Evghenia Ghinzburg? Într-o lume în care vinovăţiile se identifică nu doar în apartenenţa formală la mişcările extremiste, ci în simpla indiferenţă, în vremurile în care Oskar Groning, contabilul de la Auschwitz, a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru activitatea birocratică din lagăr sau în care papa Benedict a fost acuzat că a făcut parte din Hitlerjugend, o asemenea întrebare este firească. Pentru că este totuşi o impietate faţă de autoare, de suferinţele sale, nu mă aventurez să formulez un răspuns, lăsând cititorului această provocare.

În definitiv o altă întrebare lansată de acest prim volum este în ce măsură naraţiunea este construită deliberat în cheie concesivă faţă de extremismul de stânga, pentru ca cititorul să fie părtaş la transformarea graduală a autoarei, mergând, în final, până la deplina înţelegere a fenomenului, sau pentru că pur şi simplu autoarea nu poate renunţa tocmai la acele convingeri care au dedicat-o partidului, cel puţin într-o fază a existenţei; o teribilă dramă sau o flagrantă eroare de felul „ideologie bună, dar prost aplicată”? Dar un răspuns ar fi prematur, de vreme ce este limpede că autoarea păstrează provocări şi pentru volumul următor: speranţele care se leagă de un viitor transfer în lagărele de muncă şi credinţa în beneficiile muncii şi în relaxarea regimului sunt doar două dintre ele.

Cartea Evgheniei Ghinzburg este despre naivitate, convingere, teroare, suferinţă, dezamăgire şi, în definitiv, despre infinitele resurse ale individului în a-şi urma convingerile, uneori până la autodistrugere, iar marea miză a volumului este una care ţine de pedagogia istoriei.

Constantin Vasilescu