Exilul românesc din sec. XX este un fenomen apărut odată cu intrarea României sub zodia nefastă a totalitarismului. Acesta a avut inițial un caracter antihitlerist, apoi, după 1945/48, anticomunist și a cunoscut trei valuri/perioade principale, când afluența românilor plecați din țară din motive politice a fost mai intensă.

În prima perioadă, cea mai eterogenă și mai complexă, exilul s-a constituit din mai multe categorii de persoane plecate imediat după 1940. Odată cu instaurarea regimului Ion Antonescu-Horia Sima (septembrie 1940), o serie de diplomați români au refuzat să se întoarcă în țară, iar după rebeliunea legionară (mai precis, după înfrângerea ei), tot în ianuarie 1941, mii de adepți ai mișcării legionare, mulți condamnați și urmăriți de autorități, au ales să plece din țară, îndreptându-se preponderent spre Germania. În urma Loviturii de stat din 23 august 1944, România va trece de partea aliaților și a Uniunii Sovietice, iar Armata Roșie va ocupa țara. În noul context, un val și mai mare de români iau calea pribegiei. Diplomați „antonescieni”, prizonieri de război, bursieri ai statului român, care în 1944 se aflau în străinătate, au ales să sporească rândurile celor care nu se vor mai întoarce. Odată cu venirea comuniștilor la putere, noi categorii de persoane care s-au simțit amenințate de noua putere au ales să plece din țară, deși devenise tot mai dificil, granițele fiind ermetic închise.

A doua etapă a formării exilului este legată de cele trei decrete (nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, am­bele din 1964), în urma cărora deținuții politici au fost eliberați din închisori. În așa-zisa perioadă a „liberalizării” (1963-1971), un număr mult mai mare de cetățeni români au putut ieși din țară și au solicitat să rămână în exil, din motive politice.

A treia perioadă, a ultimelor două decenii comuniste (dar în special în anii ’80), a fost generată de cauze atât politice, cît și economice. Criza economică a afectat foarte mult populația, iar după acordurile de la Helsinki (semnate la 1 august 1975), numărul disidenților/opozanților care invocau nerespectarea drepturilor omului a crescut. Au existat cazuri când cei care ajungeau peste hotare erau trimiși ai organelor securității, cu misiuni speciale, care aveau drept scop slăbirea coeziunii exilului, divizarea lui, recrutarea unor membri marcanți etc.

Ion Calafeteanu, Politică și exil, 1946-1950. Din istoria exilului românesc, Editura Enciclopedică, București, 2000.

Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar romanesc. 1945-1989. Scriitori, reviste, institutii, organizatii, Ed. Compania, București, 2018.

Români în exil, emigrație și diasporă. Documente din fosta arhivă a C.C. al P.C.R., volum îngrijit de Dumitru Dobre, Dan Taloș, cuvânt înainte de Dumitru Dobre, Editura PRO HISTORIA, București, 2006.