Metoda cea mai eficientă prin care propaganda poate ajunge la public este de a-i provoca râsul. Prins cu garda jos, spectatorul se dovedește o țintă facilă pentru mesajele ideologice inserate în comediile livrate de regim. Din acest punct de vedere, Secretul lui Bachus este un caz exemplar. Filmul este prima colaborare între regizorul Geo Saizescu și scriitorul Titus Popovici. Ultimul, scenarist al unora dintre cele mai puternice filme politice și istorice ale perioadei comuniste, își încearcă cu succes abilitățile propagandistice și în registrul comic.
Scenariul filmului este inspirat de un caz celebru în epocă, acela al rețelei de contrabandă de vin patronată de Gheorghe Ștefănescu. Administrator al unui depozit de vinuri din București de pe lângă Podul Basarab, acesta organizase în anii ’70 o adevărată filieră de distribuție ilegală de vinuri contrafăcute, cu ramificații în structurile partidului și chiar ale Securităţii. Prins în august 1978, Ştefănescu este executat trei ani mai târziu. Subiectul era încă proaspăt în mentalul colectiv, iar în lipsa unor informaţii oficiale, în jurul lui se brodase o adevărată mitologie paralelă. Implicarea unor ofiţeri de Securitate şi de Miliţie în tenebroasa afacere Ştefănescu a făcut ca proiectul cinematografic să fie atent monitorizat. O notă informativă din mai 1983 atrage atenția asupra problemelor sensibile ridicate de scenariu și subliniază că deși a întâmpinat o serioasă opoziție din partea unor factori politici, filmul este în cele din urmă realizat grație intervenției lui Titus Popovici, membru CC al PCR de-a lungul întregii perioade ceaușiste.
Riscantul pariu este câștigat în cele din urmă de scriitorul-propagandist, iar periculoasa încărcătură politică a afacerii Ștefănescu este dezamorsată prin aruncarea subiectului în deriziunea satirei și anecdoticului. Filmul denunță „elementele descompuse moral” implicate în această afacere de contrabandă, care sunt descrise în tuşe parodice și într‑o manieră maniheistă. Nea Bachus, personajul în cheie al lui Ştefănescu, interpretat magistral de Ştefan Mihăilescu‑Brăila în penultimul şi poate cel mai mare rol al carierei, este un escroc fără scrupule, înconjurat de o cohortă de paraziți. Titus Popovici rezolvă dilema realității acestei rețele de corupție în România socialistă prezentând-o ca fiind o excrescență străină, netipică. În schimb, scenaristul construiește o antirealitate socialistă neverosimilă, cu magazine și localuri aprovizionate abundent de produse de consum, cu o presă puternică, independentă și influentă. Pentru asta îl contrapune lui Bachus pe ziaristul justițiar Mirea (Emil Hossu), cel care demască întreaga afacere și care colaborează exemplar cu organele de Miliție. Deși implicarea unor cadre ale Ministerului de Interne în protejarea rețelei Ștefănescu era de notorietate, realizatorii filmului au grijă să oculteze acest aspect și să prezinte Miliția dincolo de orice suspiciune.
De altfel, o serie de replici introduse în textul scenaristic au acest rol de a accentua ideea corupției ca un element izolat, necaracteristic societății socialiste. În timpul unei anchete la un IAS despre niște raportări false ale producției de către conducerea locală, tovarășul Mirea este ispitit cu o mită livrată în portbagaj constând din „tot ce are județul mai corespunzător”, mai precis produse alimentare, printre care chiar și un purceluș viu. Respingând tentativa de corupere, onestul ziarist reacționează furios : „Cum ați putut crede, mă, că și eu sunt unul dintre aceia puțini la număr care nu caracterizează?”
Deși dispune de sume importante, Nea Bachus este îmbrăcat modest, iar casa sa luxoasă se află departe de ochii curioșilor, la capătul unui gang insalubru. Prezența mărcilor occidentale ca elemente de ostentație socială, printre care baxul de Kent, săpunul Fa, whiskey-ul marca Chivas, autoturismul Volvo, subliniază caracterul străin ființei naționale al acumulării oneroase de averi.
Titus Popovici folosește un artificiu narativ ingenios pentru a-l prezenta pe nea Bachus ca nereprezentativ societății ceaușiste și a direcționa abil eventualele critici către regimul anterior. Astfel, viața de familie a speculantului de vinuri contrafăcute prezintă similarități frapante cu cea a fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fata sa, Gloria Mirabela Bumbescu, este în mod evident o caricatură a Licăi Gheorghiu. Deși nu are nici un pic de talent și recită într-o engleză atroce din Shakespearre, tânăra cu charisma unui bocanc aspiră să ajungă la Hollywood. Pentru a-i împlini visul, nea Bachus îi amenajează într-un colț al casei un adevărat studio cinematografic. „Poftim! I-am făcut studiouri! Peliculă! Aparatură! Plătesc regizori, artiști! Plătesc, plătesc, plătesc!” Trimiterea către defunctul dictator comunist și fiica sa era mai mult decât străvezie pentru spectatorul român al anilor `80 familiarizat cu legenda Studiourilor de la Buftea, care ar fi fost construite și utilate cu aparatură modernă la comanda lui Gheorgiu-Dej, cu scopul de a susține ambițiile Licăi de star de cinema.
Satira lui Saizescu-Popovici îmbracă personajele negative în forme grotești, subumane, chiar animalice, aspect prezent atât la nivel vizual – ca în cazul petrecerii de „logodnă” a Gloriei Mirabela cu Mirea – cât și la nivel discursiv, prin explozia verbală a ziaristului adresată celor prezenți la sindrofie. „Scursuri, viermi, neoameni! Poporul muncește din greu ca să dea țării ăsteia locul pe care îl merită în lume și voi, un grup de paraziți, batjocorind încrederea societății v-ați pierdut înfățișarea de oameni!”
În ciuda sau poate tocmai datorită acestor stridențe, Secretul lui Bachus a fost foarte bine primit de către spectatorii români, pentru care satirizarea oficialităților, chiar și în limitele controlate de propaganda regimului, a reprezentat un debușeu inedit al frustrărilor acumulate într-o societate în care realitatea libertății de exprimare se afla la antipodul celei din universul ficțional al filmului.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
