La câțiva ani de la premiera celui mai costisitor și popular film al „epopeii cinematografice”, Mihai Viteazul, dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu comandă un nou film cu ocazia întâlnirii sale cu cineaștii din aprilie 1974. Deși se implicase în producerea sa cu sugestii pe care le-a făcut direct regizorului, Nicolae Ceaușescu nu a fost mulțumit pe deplin de cum a ieșit filmul lui Sergiu Nicolaescu. A considerat că nu s-a insistat suficient pe ideea unirii și pe anvergura diplomatică a domnitorului valah, așa că cere cineaștilor ca „acest moment de importanță epocală al istoriei României” să fie „prezentat în mod corespunzător”.
Trei ani mai târziu este realizat Buzduganul cu trei peceți, în regia lui Constantin Vaeni și după un scenariu de Eugen Mandric. Potrivit lui Ion Bucheru, director al Casei de filme 1, Ceaușescu a ieșit transfigurat de la vizionarea privată al celui de-al doilea film despre Mihai Viteazul, regăsindu-se în personajul istoric interpretat de Victor Rebengiuc.
Într-un interviu din 2011, actorul a recunoscut că în rolul pe care nu l-a dorit și care i-ar fi fost impus, a fost nevoit să declame „toate principiile politicii ceaușiste”. Această sensibilă sarcină de apropriere istorică dintre Mihai Viteazul și Nicolae Ceaușescu a fost asumată de Eugen Mandric, printre altele autor al primului film omagial dedicat lui Ceaușescu: Conducătorul revoluţionar, bărbatul de stat, omul. Portret cinematografic al conducătorului partidului şi statului nostru, difuzat la televiziunea publică chiar de ziua dictatorului, pe 26 ianuarie 1973.
Pentru partea de consultanță s-a apelat la istoricii Dinu C. Giurescu, Ion Ardeleanu și Constantin Stoicescu. După finalizarea producției la începutul primăverii anului 1977, a urmat vizionarea filmului în Comisia ideologică. Pe baza observațiilor lui Cornel Burtică, secretar CC responsabil cu Propaganda, sunt scurtate mai multe secvențe și se refilmează secvența intrării triumfale a voievodului în Alba Iulia – plasată în mod anacronic prin poarta a III-a a cetății Alba Carolina, ridicată de habsburgi cu peste un secol mai târziu – pentru care, „în afara suitei domnești și a actorilor implicați în dramaturgie, vor fi mobilizați cca. 1000 de țărani români, maghiari și sași.” Structura narativă a acestei producții de un teatralism accentuat care durează trei ore, una extrem de prolixă, cu o multitudine de personaje angrenate în intrigi complicate, face ca Buzduganul cu trei peceți să fie greu de urmărit, ceea ce pe lângă instrumentalizarea sa politică explică eșecul de public.
Scenariul filmului insistă pe cele patru mituri care constituie osatura ideologică pe care s-a ridicat eșafodajul istoriografic ceaușist: autohtonia, continuitatea, suveranitatea și unitatea.
Ideea unităţii naţionale reprezintă tema centrală a filmului lui Vaeni din 1977. Titul filmului arată conştientizarea de către domn a necesităţii unităţii naţionale. Buzduganul cu trei peceţi, „pohta ce‑ai pohtit Măria Ta”, de fapt o comandă a lui Mihai, simbolizează unitatea celor trei principate. Chiar și războiul său dus pentru ocuparea Transilvaniei este prezentat ca fiind unul de unire. „Nu căutăm vrajbă, ci năzuim către unire”, se exprimă domnitorul care încearcă să obțină o victorie fără victime, întrucât și în cealaltă armată sunt „frați”. În momentul în care i se oferă coroana Transilvaniei, Mihai o refuză, motivând că există o singură coroană, cea a celor trei Ţări Române. Domnul consideră Ardealul drept centru al românismului şi declară că „Moldova, Transilvania şi Ţara Românească au de azi o singură inimă. Şi inima asta bate la Alba Iulia”. Unitatea nu se limitează doar la spațiile celor trei principate controlate de domnitorul valah care jinduiește la „Timișoara noastră”, încă pașalâc otoman.
Autohtonia și continuitatea sunt strâns legate de mitul unității. Miza ideologică era cea a proiecției în trecut a unei Românii eterne, statuată de la începuturile istoriei. Sau după cuvintele rostite de personajul lui Victor Rebengiuc: „Moldova, Valahia și Transilvania au fost despărțite de nemernicia timpului, dar suntem totuși o țară, chiar dacă în locul lui Zamolxe și Jupiter am ridicat alte altare.” Nicolae Pătrașcu, fiul domnitorului, se dovedește în film cunoscător al textelor autorilor antici și în discuția sa cu Sigismund Báthory formulează ideea planului dacic, de Restitutio Daciae, făcând apel la întinderea geografică a statului lui Burebista. Marcu Cercel consideră – evident, într-un plan simbolic – că Mihai este înrudit cu „Basarab de la Posada, cu Mircea de la Rovine, cu Ştefan al Moldovei, cu Iancu de Hunedoara”, aşadar cu reprezentanţii celor trei principate române. Mihai, la rândul său, după ce intră în Moldova, ţine să se roage la mormântul lui Ştefan de la Putna, regizorul dorind să stabilească o evidentă legătură între programele politice ale celor doi domni medievali.
Continuitatea nu este doar una politică, iar același Nicolae Pătrașcu dă glas ideii de continuitate etnică. „Tatăl meu crede că numai înfrângerile pot fi șterse de istorie. Că populațiile nu dispar, ele se reînnoiesc, adeseori se amestecă. Dar că în ființa lor rămân același”. Fiul lui Mihai rămâne însă un om al timpurilor sale, spre deosebire de domnitor, reprezentat în film ca un vizionar, ce anunță modernitatea națională. Mihai reacţionează prompt la afirmaţia lui Nicolae care îi sugerează că ar putea ajunge „împăratul creştinilor ortodocşi”. Domnitorul muntean respinge ideea solidarităţii religioase şi defineşte conceptul modern de naţiune : aceeaşi ţară, aceeaşi limbă, istorie, tradiţii. Legitimitatea stăpânirii sale asupra Ardealului şi Moldovei e prezentată tot în cheie naţională, „pentru că suntem de acelaşi neam”. Pentru Mihai din filmul lui Vaeni, importante sunt „drepturile şi voinţa naţiilor”, o formulare a principiului naţional cu aproape două secole mai înainte ca acesta să prindă contur în cabinetele de lucru ale gânditorilor iluminişti.
Proiectul politic al lui Mihai Viteazul din film este de a lăsa „urmașilor nu glorie, nu mărire, ci neatârnare”. Astfel, domnitorul valah devine în mod anacronic exponent al conceptului de suveranitate care reprezenta pilonul principal al politicii externe ceaușiste sub formula „neamestecului în treburile interne”. De regulă, boierii îl trădează, trecând la Movileşti sau închinând ţara lui Sigismund Báthory. Caracterul solitar al domnitorului, neînţeles de contemporani, e vizibil în transcenderea graniţelor rigide ale intereselor de clasă. Mihai consideră că în privinţa problemelor şerbilor şi iobagilor, interesele nobililor maghiari şi ale boierilor munteni coincid. Partenerul său politic este cu precădere poporul de rând sau „talpa țării”, care-l aclamă și îl primește peste tot cu pâine și sare, atât în Ardeal, cât și în Moldova. Nobilul maghiar Kornis afirmă chiar că „valahii… îl primesc ca pe Iisus Hristos”.
Până la „descoperirea” lui Burebista peste câțiva ani de către aparatul propagandistic al regimului, Mihai Viteazul apărea ca personajul care prin epopeea sa politică întruchipa cele patru mari mituri ale național-comunismului lui Ceaușescu. Prin așa zisul său proiect de „Restitutio Daciae”, Mihai asigura racordul istoriei românilor la fondul autohton, „Unirea” sa se suprapunea în linii mari cu statul comunist român, iar lupta sa antiotomană era echivalată cu o adevărată declarație de independență. Pentru Ceaușescu personal, Mihai Viteazul era un precursor și un model istoric. Rolul filmului lui Vaeni devine acela de a stabili o legătură peste veacuri între cei doi. Astfel, prin instrumentalizarea politică a unei figuri istorice, Buzduganul cu trei peceți și-a adus prinosul la construcția cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
