Comunismul este acea ideologie socială, politică și economică care are ca scop construirea unei societăți comuniste, anume a unei ordini sociale fără clase și fără proprietate privată, în care mijloacele de producție sunt deținute în comun și bunurile sunt împărțite în funcție de nevoi. În teoria marxistă, comunismul este o etapă superioară a societății, la care se poate ajunge tranzitând socialismul, etapa intermediară în care este necesar controlul proletariatului asupra economiei și politicului. Marx considera că doar statele foarte dezvoltate și puternic industrializate vor ajunge să parcurgă etapele necesare până la comunism. Teoria lui Marx, cristalizată în secolul al XIX-lea, a fost interpretată diferit în Europa față de Rusia, ceea ce a condus la evoluții diferite a interpretărilor și practicii comunismului. În Europa s-a produs o scindare între comunism și social-democrație, iar în timp, partidele comuniste au evoluat de la subordonarea față de Internaționala dominată de sovietici, la acceptarea jocului democratic, dezvoltând o doctrină nouă, eurocomunismul. Social-democrația milita, de la bun început, pentru schimbări treptate în societate, produse prin convingerea oamenilor de necesitatea lor și prin păstrarea jocului democratic. În Rusia, pe fondul unei înapoieri economice grave, teoria marxistă a fost adaptată de Lenin, și apoi de Stalin, care i-au conferit un plus de violență și autoritarism. Stalinismul, dezvoltat în secolul XX, în mod particular a fost un mix de represiune violentă a opoziției, cu muncă forțată în lagăre și pe șantiere gigantice, și cu dezvoltarea industriei grele, fără a ține cont de nevoile de hrană și îmbrăcăminte ale populației.

Pentru muncitorii din secolul al XIX-lea, care trăiau în sărăcie și foamete, aceste curente de idei au reprezentat un mod de a se face auziți și de a protesta pentru a obține drepturi sociale și salariale: limitarea numărului de ore de muncă la 8 din 24, plătirea unor asigurări, pensie.

Începuturile în România

Foto: ilustrație Vasile G. Morțun (1908)

Mișcările muncitorești din secolul XIX au avut un ecou firav pe actualul teritoriu al României. Ideile social-democrate provenind din Franța și Rusia au fost canalizate în așa-numitele „cercuri muncitorești”, care s-au întrunit într-un prim congres în 1893 și au decis înființarea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România.

Intelectualii formați în Franța au dominat partidul până la sfârșitul secolului XIX: Iosif Nădejde, V.G. Morțun, Alexandru G. Radovici, G. Diamandi erau numiți „generoșii”, deoarece proveneau din clasa de mijloc sau aristocrație. Întrucât ideile lor progresiste au avut puțină relevanță în economia de tip agrar care domina Principatele Române, unii dintre „generoși” au părăsit social-democrația și s-au alăturat Partidului Liberal. Astfel, conducerea PSDMR a fost preluată de grupul influențat de gândirea rusă, dominat de Cristian Rakovski și Constantin Dobrogeanu-Gherea până la sfârșitul Primului Război Mondial.

Comuniștii au acționat în cadrul acestui partid (sub diferitele titulaturi pe care le-a purtat) până după război, în cadrul unei facțiuni maximaliste, care milita pentru apropierea de bolșevici și adeziunea la Internaționala a III-a, înființată în 1919. Dintre liderii acestei facțiuni îi amintim pe: Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Alecu Constantinescu, David Fabian, Eugen Rozvany sau Alexandru Dobrogeanu-Gherea. În mai 1921 maximaliștii au profitat de retragerea din partid a aripii reformiste a socialiștilor, votând în cadrul Congersului partidului afilierea necondiționată la Internaționala a III-a și transformarea vechii formațiuni politice în Partidul Comunist din România. Afilierea necondiționată presupunea acceptarea de către noul PCdR a rezoluțiilor Congresului al II-lea al Cominternului (Moscova, 1920) și a celor 21 de condiții pentru aderarea la Comintern. Conform acestor documente, PCdR devenea o filială națională subordonată complet Cominternului, care își păstra dreptul de a numi liderii PCdR și de a dispune în ceea ce privește linia politică ce urma să fie adoptată. Secretar general al partidului nou înființat a fost ales Gheorghe Cristescu „Plăpumarul”. Politica extremistă propusă de PCdR, cât și afilierea partidului la o organizație internațională (Cominternul), care nu recunoștea prevederile Tratatului de pace de la Versailles și își propunea să militeze pentru schimbarea regimurilor și redesenarea granițelor inclusiv prin metode teroriste aveau să constituie motivele pentru care PCdR a fost scos în afara legii în 1924. După 1924, Partidul Comunist din România și-a continuat activitatea în clandestinitate. Congresul al III-lea al partidului a avut loc în septembrie 1924 la Viena. Gheorghe Cristescu a fost înlocuit din funcția de secretar general al PCdR, fiind înlocuit cu Elek Köblös, un tâmplar, etnic maghiar din Transilvania. Acestuia i-au succedat în funcție: Vitali Holostenco – etnic ucrainean din Basarabia (1927-1931), Alexandru Danieliuk Stepanski – etnic polonez (1931-1936), Boris Ștefanov – etnic bulgar născut în Dobrogea (1936-1939), Bela Brainer – etnic maghiar din Transilvania (1939-1940), și Ștefan Foriș – etnic maghiar născut în Transilvania (1940-1944). În decursul celor două decenii de ilegalitate, PCdR a continuat să activeze. Pe de o parte, prin intermediul unor organizații și structuri legale, camuflat comuniste – Blocul Muncitoresc Țărănesc, Amicii URSS, Comitetul Național Antifascist. De asemenea, PCdR a funcționat și prin intermediul unor structuri paralele – Uniunea Tineretului Comunist, organizată după modelul Komsomol-ului sovietic; Ajutorul Roșu/Apărarea Patriotică, ca structură a MOPR-ului (Ajutorul Roșu Internațional); dar și prin intermediul unor structuri sindicale. În toată această perioadă, partidul comunist a suscitat un interes minor între muncitori, care au preferat să rămână fideli social-democrației.

Comunismul în interbelic

Pe parcursul perioadei interbelice, partidul a fost măcinat de lupte intestine între facțiuni, care au dus la intervenții repetate ale Internaționalei a III-a în stabilirea ordinii interne. În anul 1930, Secretariatul Politic al Internaționalei a emis o rezoluție asupra acestor lupte interne, criticând în același timp neimplicarea în viețile muncitorilor și țăranilor și coordonarea acțiunilor prin directive, ratând astfel posibilitatea de a se amplasa în fruntea mișcărilor de protest ale acestor categorii. Așa încât, în anul 1931, Internaționala a convocat un Congres al Partidului Comunist din România, în cadrul căruia vechii lideri Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Marcel Pauker, Elek Köblös sau Vitali Holostenco au fost înlăturați și s-au ales o nouă conducere: Boris Ștefanov, Ștefan Foriș, Iosif Chișinevschi, Lucrețiu Pătrășcanu, Vasile Luca, Bela Brainer și Iosif Rangheț. De asemenea, un nou grup fusese desemnat pentru agitație și propagandă: Mihai Roller, Leonte Răutu și A. Buican. De-a lungul anilor 1930 se va contura și un nou grup de tineri: Nicolae Ceaușescu, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanu, Constanța Crăciun, Sorin Toma, Grigore Preoteasa, Silviu Brucan, Ofelia Manole.

Foto: Gheorghe Gheorghiu-Dej după arestarea din 1933/ Sursă: Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 2/1933

Comuniștii au reușit să se facă vizibili printr-o acțiune de grevă generală a ceferiștilor și petroliștilor la începutul anului 1933, care a fost oprită de regele Carol al II-lea prin decretarea stării de urgență și prin intervenția armată, ceea ce a dus la uciderea a mai multor muncitori. Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit cunoscut pe plan intern și internațional cu această ocazie, deși el nu a participat la proteste. E adevărat însă că Gheorghe Gheorghiu-Dej făcea parte dintr-un Comitet de acțiune al PCdR (alături de Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) și Vasile Luca) care avea drept scop radicalizarea mișcării revendicative a ceferiștilor.

Pe fondul crizei economice globale din anii 1929-1933, opțiunile politice ale muncitorilor s-au radicalizat, cu o preferință spre extrema dreaptă, reprezentată în anii 1930 de Garda de Fier, și mai puțin spre extrema stângă. Preferința spre extrema dreaptă era cultivată și de regele Carol al II-lea. Ministrul liberal I.G Duca a scos Garda de Fier în afara legii, iar ca urmare a fost asasinat, la sfârșitul anului 1933. Acest act terorist a dus la coagularea unui spirit antifascist în România, care însă a avut un teren dificil de acțiune, întrucât se considera că antifascismul era monopolizat de comuniști. Din punct de vedere diplomatic, cele mai importante acțiuni antifasciste au aparținut lui Nicolae Titulescu, care a fost extrem de critic față de Mussolini și Hitler și tendințele lor agresive pe plan internațional. Pentru activitatea lui în cadrul Ligii Națiunilor, Carol al II-lea l-a demis în anul 1936.

Foto: Carol al II-lea/ Sursă: peles.ro

În anul 1937 au avut loc alegeri parlamentare, în cadrul cărora comuniștii au luat din nou o decizie politică neinspirată, aceea de a încheia alianță cu Partidul Național Țărănesc, care deja încheiase un pact de neagresiune cu Partidul „Totul pentru Țară”, noua denumire a Gărzii de Fier, pe care și-a luat-o după dizolvare. Imediat după alegeri, Carol al II-lea a dizolvat parlamentul și și-a impus un guvern propriu, format de partidul antisemit al lui A.C. Cuza, cu Octavian Goga prim-ministru. Guvernul nu a rezistat și la începutul anului 1938 a fost demis, constituția a fost suspendată și regele a impus o dictatură regală. Conflictul cu partidul lui Codreanu s-a acutizat, iar acesta a fost arestat și condamnat la 10 ani închisoare, iar mai apoi ucis sub pretextul unei tentative de evadare. În această perioadă situația internațională s-a degradat treptat și Germania a pornit războiul, anexând Austria, cucerind Polonia, încheind tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică. România a suferit pierderi teritoriale, rămânând fără Transilvania de Nord și Basarabia. În final, Carol al II-lea l-a numit pe mareșalul Ion Antonescu prim-ministru, în septembrie 1940 și în cele din urmă a abdicat, urmându-i la tron fiul său, Mihai I.

În toată această perioadă, partidul comunist nu a putut urma nicio strategie care să îi aducă un grad mai ridicat de vizibilitate, așa cum irelevant și fără contribuții majore s-a găsit pe tot parcursul celui de al Doilea Război Mondial. Purtat în cea mai mare parte a sa de partea Germaniei, și având propriile contribuții la Holocaust, România a început demersurile pentru încheierea războiului cu o răsturnare de situație produsă la 23 august 1944 prin arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministru cu puteri depline pe toată perioada conflictelor armate, și trecerea României de partea Aliaților. Acesta a fost mitul fondator al comunismului românesc și al regimului socialist care avea să se instaureze pentru următoarele cinci decade, deoarece liderii comuniști au afirmat că au jucat rolul principal în acest deznodământ, în ciuda faptului că a fost rezultatul unor acțiuni diplomatice conduse de regele Mihai și mai mulți lideri de partide.

Sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial

Convenția de Armistițiu între România și Puterile Aliate a fost semnată la 12 septembrie 1944 la Moscova. În vederea aplicării Convenției de Armistițiu, în România a fost înființată o Comisie Aliată de Control, aflată sub conducerea discreționară a Înaltului Comandament Aliat (sovietic). Au urmat o serie de guverne interimare conduse de generalii Sănătescu și Rădescu, în timp ce dorința lui Iuliu Maniu și a Partidului Național Țărănesc era aceea de a fi organizate alegeri libere cât mai curând posibil.

Foto: Întâmpinarea Armatei Roșii. Tovarășii de la Apărarea Patriotică/ Sursă: Fototeca online a comunismului românesc, cota 28/1944

Între timp, comuniștii au folosit situația de confuzie și sărăcie și au început campanii extinse de recrutare. În Transilvania, aripa locală a partidului comunist maghiar și-a declarat intenția de a colabora cu comuniștii de peste Carpați. Pentru a obține puterea, comuniștii au folosit patru grupări de front: Uniunea Patrioților, formată din foști țărăniști și liberali care au ieșit din partide în timpul dictaturilor carlistă și antonesciană; Frontul Plugarilor, un partid condus de Petru Groza cu un oarecare impact în Transilvania; Apărarea Patriotică, care aduna bani pentru răniți; Societatea pentru Prietenie cu Uniunea Sovietică. De asemenea, au creat o alianță politică denumită Frontul Național Democrat, care inițial i-a inclus și pe țărăniști și liberali, dar ulterior au fost excluși, rămânând doar Uniunea Patrioților, Frontul Plugarilor, social-democrații și sindicatele. În același timp, comuniștii au obținut portofolii și mai importante în al doilea guvern Sănătescu (4 nov -2 dec 1944): Ministerul Transporturilor, revenindu-i lui Gh. Gheorghiu-Dej și portofoliul de vice-premier, lui Petru Groza. Deoarece guvernul Sănătescu a fost copleșit de agitațiile muncitorești parțial orchestrate de comuniști, regele Mihai I l-a desemnat pe generalul Rădescu să organizeze un nou guvern (dec 1944-februarie 1945), în care postul important de secretar de stat în Ministerul de Interne i-a revenit lui Teohari Georgescu, unul dintre liderii PCR.

Nici acest guvern nu a rezistat, fiind demis în urma unei demonstrații organizate de FND care s-a sfârșit cu focuri de armă ce au provocat morți și răniți. Comuniștii au l-au învinuit pe gen. Rădescu pentru escaladarea situației din timpul manifestației și implicit pentru violențele și consecințele acestora, astfel încât a demarat o violentă campanie în presă pentru schimbarea guvernului cu unul FND, condus de Groza. În acest guvern, aripa Tătărescu a Partidului Național Liberal avea patru portofolii, inclusiv Ministerul de Externe și vice-președinția, preluată de Gheorghe Tătărescu

Două măsuri importante ale guvernului trebuie menționate: reforma agrară din 23 martie 1945, care expropria proprietățile celor condamnați pentru crime de război, precum și toate proprietățile de peste 50 de hectare, și acordul economic semnat cu Uniunea Sovietică, în urma căruia s-au înființat firmele mixte româno-sovietice, Sovrom-urile, în fiecare ramură industrială. Companiile erau exceptate de la taxe, iar partea română de profit se scădea din plățile de armistițiu.

Preluarea puterii

Foto: Dr. Petru Groza/ Sursă: wikimedia

După jumătatea anului 1945, deoarece guvernul Groza nu a fost recunoscut de Statele Unite sau de Regatul Unit, Regele Mihai i-a cerut premierului să demisioneze, pentru a se putea organiza alegeri. Petru Groza a refuzat demisia și regele a intrat în grevă, refuzând să semneze actele guvernului sau să-i primească pe miniștri.

În toamna anului 1945, partidul comunist a convocat prima Conferință națională, în cadrul căruia a fost ales Comitetul Central, Biroul Politic și Secretariatul CC, ultimul format din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej fiind desemnat secretar general al partidului. Aceeași conferință anunța o creștere spectaculoasă a numărului de membri de partid, de la aproape o mie la sfârșitul războiului, la200.000, în doar un an de zile. Procesul de recrutare, de care s-au ocupat Ana Pauker și Miron Constantinescu a continuat într-un ritm amețitor în următorii ani, PCR atingând un efectiv de aproape 800.000 de membri la finalul anului 1947. Campaniile masive de recrutări, care eludau principiile de bază formulate în cadrul Statutului PCR (adoptat în cadrul Conferinței Naționale din 1945) fost ulterior criticat sever, ca iresponsabil și permițând accesul în partid al unor persoane necorespunzătoare din punct de vedere moral, afaceriști sau foști legionari, dar și țărani proaspăt împroprietăriți de reforma agrară.

La 8 noiembrie 1945, de ziua regelui Mihai, mulțimea s-a adunat în Piața Palatului să îl salute. Comuniștii au trimis provocatori și au fost comise acte de violență, iar asupra demonstranților s-a deschis focul. Ulterior, poliția a făcut percheziții la casele tinerilor demonstranți și arestări, iar mulți oameni disperați atunci au fugit în munți și a început să se organizeze în grupuri de rezistență. În aceeași perioadă, comuniștii și socialiștii au început să colaboreze în cadrul unui Front Unic Muncitoresc, dar pentru social-democrați nu a însemnat decât începutul dispariției lor ca partid.

Impasul politic cauzat de „greva regală” nu avea să fie depășit decât odată cu intervenția Puterilor Aliate. În cadrul unei reuniuni a miniștrilor de externe ale SUA, Marea Britanie și URSS, desfășurată în decembrie 1945 la Moscova, s-a luat în discuție criza politică din România. Soluția acceptată de cele trei părți a fost aceea a organizării „în cel mai scurt timp posibil” de alegeri libere, singura soluție care putea pune capăt provizoratului politic. Comuniștii au întârziat cât au putut data convocării alegerilor, care aveau să fie organizate la 19 noiembrie 1946, după ce în prealabil fusese modificată legea electorală, care a acordat drept de vot femeilor pentru prima dată, și a exclus fasciștii și membrii Gărzii de Fier. În urma alegerilor, Blocul Partidelor Democrate (alianța politică controlată de către PCR) a câștigat majoritatea mandatelor, dar rezultatul este contestat până în prezent, existând numeroase suspiciuni de fraudare.

Începuturile stalinizării

Foto: Tratatul de pace de la Paris, 1947/ Sursă: comunismulinromania.ro

Tratatul de pace de la Paris s-a semnat la 10 februarie 1947, când deja influența Uniunii Sovietice asupra politicii interne a țărilor din Estul Europei nu mai putea fi limitată. Acesta a garantat teritoriul României între granițele trasate de Convenția de armistițiu. Apoi, în statele din Europa Centrală și de Est aflate sub influență sovietică a început procesul de stalinizare: au fost dizolvate prin decret partidele de opoziție Național Liberal și Național Țărănesc, iar partidul Social-Democrat a fost înghițit în noul Partid Muncitoresc, în urma fuziunii cu partidul comunist, un an mai târziu. Anul 1947 a fost și anul în care s-a conturat anemica rezistență în munți, cu caracter defensiv și fără impact asupra regimului. De asemenea, unele personalități au adoptat calea exilului în acei ani, cum ar fi Rădescu sau Vișoianu, iar în 1948, Regele Mihai. Unul din cele mai importante procese a avut loc tot atunci, la 30 octombrie 1947, când au fost judecați și condamnați Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Penescu, Niculescu-Buzești și alții.

Contextul politic dificil era dublat și de o economie distrusă de război, dominată de o inflație galopantă și împovărată de plata datoriilor de război către Uniunea Sovietică (conform tratatului de pace, România trebuia să plătească 300 de milioane de dolari către URSS – cu dolarul echivalat la valoarea sa din 1938, deci valoarea reală a sumei ar fi fost dublă; să achite cheltuielile de întreținere a trupelor sovietice aflate pe teritoriul României; să restituie toate bunurile furate în timpul campaniei de război pe teritoriul URSS). Mai mult, prima reformă monetară din 1947 care echivala leul cu 150 de dolari a sărăcit populația și mai mult.

Pentru reconstrucția postbelică, Statele Unite au propus Planul Marshall care presupunea alocarea de fonduri statelor afectate, dar Uniunea Sovietică a criticat demersul, acuzându-l de amestec în treburile interne ale statelor, iar țările aflate sub influența crescândă a URSS nu au participat la conferința Planului Marshall, inclusiv România.

În cele din urmă, la sfârșitul anului 1947, regelui i s-a cerut să abdice și să părăsească țara, pentru a nu împiedica transformările politice și economice pe care comuniștii doreau să le implementeze. Anul 1948 a fost unul decisiv din punctul de vedere al reformării statului și transformării acestuia în unul socialist. A debutat cu semnarea Tratatului de prietenie, cooperare și asistență mutuală cu Rusia sovietică, a continuat cu fuziunea dintre Partidul Comunist și Partidul Social-Democrat Român, rezultând Partidul Muncitoresc Român, iar Frontul Național Democratic a fost schimbat în Frontul Popular Democratic, din care făceau parte PMR, Frontul Plugarilor, Partidul Național Popular, precum și organizațiile de masă Uniunea Maghiarilor, Confederația Sindicatelor, Uniunea Tineretului Muncitor și Uniunea Femeilor Democrate.

Legalitatea socialistă

După congresul PMR, a fost aleasă noua Mare Adunare Națională, care a votat și noua Constituție, la 13 aprilie 1948. Prin aceasta, Marea Adunare Națională a fost consfințită ca instituție supremă a statului, care emitea legi, declara război și încheia pace. A fost creat un Prezidiu compus din președinte și trei vice-președinți, un secretar și 14 membri, care era ales o dată la 4 ani, precum și un Consiliu de Miniștri, organ executiv și administrativ. Ambele răspundeau în fața MAN. Noua Constituție garanta multe drepturi civile, cu condiția să nu fie folosite împotriva ordinii constituționale – ceea ce lăsa mult loc de interpretare. De asemenea, garanta și dreptul la proprietate, dar întreprinderile, băncile sau companiile de asigurări puteau fi naționalizate, în interesul statului. Prin constituție, România devenea Republică Populară, aflată în tranziție spre socialism.

Naționalizarea, planificarea, învățământul

A urmat apoi adoptarea legislației care să consfințească tranziția: la 22 iunie 1948 a fost adoptată legea naționalizării industriei, a companiilor de asigurări, miniere și de transport. Legea excepta de la naționalizare Sovrom-urile. La 1 iulie 1948 a fost înființată Comitetul de Stat a Planificării, care trebuia să elaboreze planul general al economiei românești și să implementeze planificarea economică. Reforma educației a fost prevăzută în Decretul adoptat la 3 august 1948, care introducea școala gratuită și obligatorie pe o perioadă de 4 ani pentru toate vârstele, în special pentru a elimina analfabetismul. În plus, punea accentul pe învățământul tehnic, care trebuia să producă repede cât de mulți specialiști, necesari în noua industrie planificată. S-au mai introdus pentru calificări și specializări adiționale școlile profesionale și școli pentru muncitorii necalificați. Printr-o decizie a Consiliului Inter-Universitar, în toamna anului 1948 învățământul universitar s-a deschis către mase, alocându-se un procent pentru fii de muncitori și țărani: 30% pentru medicină, politehnică și textile și 20% pentru facultățile teoretice și vocaționale. Reforma învățământului a permis și educația în limbile minorităților naționale: maghiari, germani, evrei și alte 11 minorități de pe teritoriul țării.

Cultele și minoritățile

La 4 august 1948 a fost publicat decretul asupra cultelor, care punea sub controlul statului bisericile. Biserica Romano-Catolică a intrat în opoziție și Biserica Greco-Catolică a fost desființată până la sfârșitul anului. În același timp, au mai fost scoase în afara legii o serie de culte neoprotestante.

Politicile față de minorități au fost ambivalente. Pe de o parte, caracterul internaționalist al mișcării comuniste cerea recunoașterea diversității etnice de pe teritoriul statului și acordarea de drepturi politice și culturale, ceea ce statul român a realizat. Pe de altă parte, unitatea de monolit a partidului comunist nu permitea existența unor mișcări diferite, așa încât organizațiile reprezentative au trebuit desființate și înființate unele noi, cu caracter frontist, dependente de Partidul Muncitoresc Român. Pe măsură ce regimul comunist a căpătat tot mai multe accente naționaliste, minoritățile și-au pierdut din drepturi: s-a redus numărul de școli cu învățământ dedicat, s-au redus publicațiile, universitatea maghiară din Cluj a fost unificată cu cea română. Începând cu anii 1960, un număr ridicat de evrei au emigrat spre Israel, precum și un număr însemnat de germani au plecat spre Republica Federală Germană, în schimburi din care statul român a câștigat valută în sume substanțiale.

Justiția

Reformarea justiției a avut loc în 1949, cu înființarea Miliției la 22 ianuarie 1949, cu rolul de a apăra proprietatea de stat și drepturile și libertățile poporului, precum și legea de organizare a justiției din 2 aprilie 1949, care prevedea alegerea de „asesori populari” de către Consiliile Populare sau de către partid. Au urmat abolirea Codului Penal din 1937 și introducerea unor prevederi prin care se pedepseau actele considerate primejdioase pentru societate, chiar dacă nu erau prevăzute ca infracțiuni, iar în 1950 s-a desființat practica privată a avocaturii. În 1948 s-a instituționalizat și poliția politică, Direcția Generală a Securității Poporului, cu un rol decisiv în monitorizarea și controlul populației de către regim. În 1952 o lege nouă a creat o ierarhie, înființând Curtea Populară Supremă, curți regionale și curți populare pentru orașe și raioane. Curtea Supremă era aleasă de Marea Adunare Națională, iar judecătorii de la curțile inferioare erau numiți de ministrul de justiție, în timp ce asesorii populari erau aleși.

Reforma administrativă nu a reîmpărțit doar teritoriul, ci s-au înființat organe de conducere colectivă, cum ar fi Consiliile populare, ca organe ale puterii de stat în teritoriu, care trebuia să administreze planul economic, implementarea legilor sau sănătatea publică.

Colectivizarea,  industrializarea și alte reforme

Colectivizarea a început tot în anul 1949 și a durat până în 1962, când statul deținea 96% din terenul arabil. Necesitatea ei a fost argumentată prin numărul foarte ridicat de terenuri mici și fragmentate, neproductive, deținute de țărani săraci. Pentru a ajunge la astfel de performanță s-a recurs la exproprieri, deportări ale foștilor proprietari care s-au opus, pedepse cu închisoarea sau chiar omucideri, în cazul unor situații de opoziție colectivă în zona rurală. S-au creat gospodăriile colective și stațiuni de mașini și tractoare (S.M.T.). Foștii proprietari puteau să păstreze un lot mic de teren pe lângă casă.

Foto: Proiectul unui atelier de siderurgie, 1953/ Sursă: arhitectura-1906.ro

Planificarea industrializării s-a realizat în anul 1950 și a reprezentat principalul obiectiv al primului cincinal (1951-1955), în urma căruia, în 1955, nivelul de trai era planificat să crească cu 80%, numărul muncitorilor să se ridice la 3 milioane, industria grea să se dezvolte semnificativ și agricultura să fie mecanizată. Aceste realizări trebuiau susține de alte două obiective ambițioase – electrificarea țării în 10 ani și construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, un șantier ambițios care a adunat în jurul său un număr mare de lagăre de muncă care au înghițit toate categoriile de arestați, de drept comun sau politic, intelectuali, muncitori, țărani.

În 1952 a fost aprobată o nouă Constituție, prin care se înființa instituția Procuraturii, ca organ de supraveghere asupra respectării legii de către ministere, organe centrale și locale ale puterii de stat, oficiali și cetățeni. Legea fundamentală mai prevedea și înființarea unei Regiuni Autonome Maghiare în Transilvania, ca unitate administrativ-teritorială locuită de populația compactă de maghiari secui. Regiunea a rezistat până în 1968, suferind diverse modificări, până la desființarea ei, fără însă să se bucure vreodată de autonomie reală.

Relaxarea

Decesul lui Stalin în 1953 a dus la o aparentă relaxare a regimurilor în întregul bloc sovietic. În România, Gheorghe Gheorghiu-Dej și-a asigurat dominația în PMR și în stat, și a relaxat măsurile staliniste, până în 1956, când, în urma Revoluției din Ungaria care a avut ecouri în toate statele satelit ale URSS, măsurile de control și coerciție au fost înăsprite din nou. Securitatea și-a întărit rețeaua de informatori pe teritoriul țării și în închisori și au fost făcute arestări masive. Un val similar de represiune s-a produs și în 1958, care a fost însoțit și de înăsprirea codului penal și care s-a manifestat o dată cu retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul țării. Decizia de retragere a trupelor a fost luată pe fondul doctrinei de coexistență pașnică, aplicată de Nikita Hrușciov (liderul URSS de la moartea lui Stalin și până în 1964), conform căreia între blocurile sovietic și capitalist nu exista în mod necesar conflict. Din acest motiv, era considerată oportună retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României, în special pentru că statul român nu avea graniță cu nicio țară membră NATO.

Foto: Retragerea trupelor sovietice/ Sursă: iiccmer.ro

Relaxarea la nivel internațional se resimțea și în România, unde guvernarea socialistă a căutat să se deschidă spre comerțul extern cu țările occidentale, mai ales la începutul anilor 1960. Politicile economice din cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, înființat de URSS în 1949) erau gândite în așa fel încât statele membre să se specializeze spre anumite ramuri, ceea ce în interpretarea dejistă, în timp ar fi însemnat un dezavantaj pentru România, care nu ar mai fi putut să pună accent atât de mare pe industria grea. În plus, în urma încheierii procesului de colectivizare, Dej căuta să realizeze o reconciliere între partid și popor, căutând sprijin în populație, în țărani, intelectuali și tehnocrați. Astfel că a început să afirme fățiș opoziția față de URSS. Relaxarea a continuat în anii 1963 și 1964 cu eliberarea deținuților politici, și cu o delimitare din ce în ce mai largă față de Hrușciov, România fiind alături de China unul din statele care au creat breșe în blocul sovietic. Răcirea relațiilor a culminat în 1964, cu „Declarația Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1963”, prin care se afirma dreptul națiunilor de a-și determina singure destinul, în funcție de condițiile naționale. După căderea lui Hrușciov și în contextul bulversat al URSS, Dej nu a mai avut nicio opreliște în încurajarea manifestărilor naționaliste în România și a deschiderii către Occident.

Ceaușescu, liderul „rebel” al blocului estic

Foto: Nicolae Ceaușescu, portret/ Sursă: Fototeca online a comunismului românesc, cota 13/1996

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit la 19 martie 1965 și la conducerea țării i-a urmat Nicolae Ceaușescu, în poziția de Secretar General al Partidului Comunist Român. Nicolae Ceaușescu a continuat politicile de apropriere economică de Occident și îndepărtare aparentă de URSS. Regimul său poate fi împărțit în două etape: continuarea liberalizării, până în anul 1971, și rigidizarea și dogmatizarea guvernării, între 1971 și 1989. Prima decadă a însemnat, în afara politicilor de relaxare, și acapararea puterii în partid, prin discreditarea măsurilor luate de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de apropiații acestuia.

Momentul memorabil al primei decade de conducere a fost anul 1968. Pe fondul politicilor reformatoare promovate de Dubcek în Cehoslovacia și a emergenței „socialismului cu față umană” care a dus la o democratizare crescândă a regimului în acest stat, Brejnev, succesorul lui Hrușciov la conducerea URSS, a hotărât intervenția Armatei Sovietice pentru a opri reformele. Ceaușescu, care susținea în continuare neintervenționismul în afacerile interne ale statelor, nu l-a sprijinit pe Brejnev și a condamnat public gestul liderului sovietic, în cadrul unui miting în care a fost îndelung ovaționat.

Pe plan intern însă, politicile sale au căpătat o tentă naționalist-conservatoare. Decretul 770/1966 de interzicere a avorturilor, exceptând anumite cazuri enumerate de lege, a fost primul semnal și a lăsat în urma sa numeroase victime, soldându-se cu decesul a aproximativ 10 mii de femei, până în anul 1989. Tezele din iulie 1971 au clarificat intențiile sale: au oprit procesul de liberalizare și au produs mobilizarea tuturor cetățenilor spre propagandă național-stalinistă.

Pe plan extern însă, liberalizarea a continuat și România a devenit membră a mai multor organizații occidentale: GATT în 1971, Fondul Monetar Internațional în 1972, tratament preferențial în Piața Comună. Succesele diplomatice s-au succedat și ele: vizita președintelui SUA, Richard Nixon în România în 1969, primirea Clauzei națiunii celei mai favorizate de la Statele Unite în 1973, vizitele în Statele Unite și Regatul Unit întreprinse de cuplul Ceaușescu ș.a.

Austeritatea și lupta pentru drepturile omului

Foto: Vasile Paraschiv/ Sursă: Wikimedia.org

Pe plan intern, Ceaușescu a concentrat întreaga putere în mâna sa. A fost primul președinte al țării, începând cu 1974, fiind și secretar-general al partidului comunist. Cultul personalității și propaganda din țară, precum și încălcarea continuă a drepturilor omului, în special al celui de liberă circulație au făcut să dispară simpatia de care s-a bucurat inițial Ceaușescu. Semnatară a Tratatului de la Helsinki din 1975 prin care se angaja să respecte drepturile cetățenilor săi, România nu reușea să îl pună în aplicare și voci de disidenți sau opozanți s-au făcut auzite, din rândul românilor sau al minorităților naționale: Paul Goma, Vasile Paraschiv, Ion Vianu, Doina Cornea, Radu Filipescu, Eva Cs. Gymesi, Szocs Géza, Gabriel Andreescu, Borbely Ernő etc. Pentru a comunica, aceștia au folosit emisiunile Radio Europa Liberă sau rețele clandestine de transmitere a mesajelor lor spre occident. Detenția politică nu a încetat niciodată să fie o practică în România comunistă, dar în anii 1980 a devenit din nou frecventă, iar organizațiile internaționale care monitorizau statele socialiste, Human Rights Watch sau Amnesty International urmăreau atent România. Muncitorii din România munceau în condiții din ce în ce mai grele, astfel că s-au organizat în câteva acțiuni de protest: greva minerilor din Valea Jiului în 1977, greva minierilor din Motru în 1981, greva muncitorilor de la Brașov din 1987. Acestea au fost reprimate cu violență.

Propaganda intensă a soților Ceaușescu din anii ʹ80 a fost însoțită de măsuri severe de austeritate și o scădere treptată a nivelului de trai al românilor, datorate politicii de achitare a datoriilor externe și de reconstrucție a țării. Planurile de sistematizare adoptate în anii ʹ70 au început să fie implementate, indicând că se va ajunge la o înjumătățire a numărului de sate și un impact grav asupra patrimoniului și asupra satelor maghiare. Aceste predicții au dus la proteste ale liderilor maghiari la nivel internațional și la coalizarea exilului românesc într-o operațiune amplă care a purtat numele Operation Villages Roumains, care a pornit din Belgia și al cărei scop era acela de a adopta satele românești amenințate de distrugere. În paralel cu aceasta, profitând de cutremurul care a devastat Bucureștiul în anul 1977 și a lăsat mii de clădiri vulnerabile, Ceaușescu a transformat capitala într-un imens șantier, propunându-și să construiască un nou centru civic format din Casa Republicii (actuala clădire a Parlamentului) și bulevardul Victoria Socialismului și deschizând alte lucrări ample de infrastructură, ceea ce a dus la dispariția unor străzi și cartiere întregi.

Foto: Căderea Zidului Berlinului/ Sursă: Deutsche Welle

Pe plan extern, după venirea lui Gorbaciov la putere în Uniunea Sovietică și relaxarea regimului său, au început reforme din ce în ce mai profunde în țările din blocul socialist, iar în state ca Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia opoziția a devenit tot mai clar conturată și mai fermă. Presiunile acesteia pentru reformă au slăbit regimurile, care nu au mai putut rezista și au cedat organizării de alegeri libere. La 9 noiembrie 1989, Zidul Berlinului, care a împărțit Germania postbelică între Republica Federală Germană și Republica Democrată Germană și Europa între Vest și Est, a căzut, și o dată cu el și blocul socialist. În România, Ceaușescu a refuzat în continuare să reformeze regimul sau să cedeze puterea, dar valul de proteste a pătruns și în țară prin Timișoara, iar până la sfârșitul anului guvernul comunist a căzut în urma unei Revoluții în care au murit peste o mie de oameni. Nicolae și Elena Ceaușescu au fost arestați și judecați, condamnați la moarte și executați la 25 decembrie 1989.

Foto: Revoluția din 1989/ Sursă: Ilie Marian, Agerpres