Comitetul Național Român

Comitetul Național Român a fost un organism constituit în SUA, în aprilie 1949, ca secție românească a Adunării Națiunilor Captive (forul general al tuturor Comitetelor Naționale din exil, cu sediul la Washington, care la rândul său avea ca for tutelar National Comittee for a Free Europe – organism care a creat și postul de radio Europa Liberă). Deși prezentat uneori ca un guvern în exil, Comitetul nu a avut de fapt niciodată această recunoaștere, deoarece SUA și celelalte țări occidentale întrețineau, totuși, relații diplomatice cu guvernul de la București. După scoaterea în afara legii a partidelor democratice și arestarea lui Iuliu Maniu, reprezentanții P.N.Ț., P.N.L., și P.S.D.I. în străinătate, au constituit un organism de coordonare a activității lor în exil. În fapt, acest organism pluri-partinic s-a aflat încă de la început sub influența majoră a Partidului Național Țărănesc, care îl va folosi pentru a-și impune un monopol al puterii în cadrul Comitetului Național Român (C.N.R.), format la 6 aprilie 1949 (la numai două zile de la nașterea NATO), sub președinția generalului Nicolae Rădescu. C.N.R. trebuia să fie format din reprezentanți ai partidelor politice proporțional cu forța lor politică din țară. Componența C.N.R. era aprobată de rege, conform prevederilor Constituției române, regele având rol de arbitru. Regele a aprobat numirea în fruntea C.N.R., a ultimului prim-ministru român necomunist, generalul N. Rădescu, ca un simbol al continuității celui din urmă guvern democratic al României în afara granițelor. Printre principalii promotori ai C.N.R. s-au aflat, în frunte cu Grigore Niculescu-Buzești (fost ministru de externe în guvernul Sănătescu și unul dintre autorii Actului de la 23 august; din păcate s-a stins în același an 1949): Alexandru Cretzianu și Constantin Vișoianu, care formau așa-numita „troică”, Nicolae Rădescu însuși, Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Viorel Virgil Tilea, Carol Citta Davila, etc. Anunțarea oficială a creării C.N.R., s-a făcut la 10 mai 1949. Creat după lungi și dificile negocieri, Comitetul a fost încă de la început în criză. Ulterior, din cauza unor dispute interioare, C.N.R. s-a scindat, și o bună parte parte dintre exilați au creat Liga Românilor Liberi la care au aderat și alți exilați mai tineri, precum: Neagu Djuvara, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca. Comitetele naționale au fost create când interesele SUA au coincis cu acelea ale exilului românesc și ale celorlalte națiuni subjugate în Europa de Răsărit. Din inițiativa Regelui și a C.N.R, s-a reînființa la Paris, Fundația Regală Universitară Carol I, care avea menirea de a acorda burse studenților români refugiați în Occident. Din 1951, C.N.R. a editat și un Monitor Oficial, în care erau date documentele oficiale adoptate. După 1955, când a apărut conceptul de coexistență pașnică, comitetele naționale au devenit un obstacol în calea înțelegerii dintre cele două mari puteri; în consecință, nu li s-a mai acordat nici o atenție (Aurel Sergiu Marinescu, în Florin Manolescu, Enciclopedia Exilului românesc, Compania, 2010, p. 185). Ca urmare a acestei situații, subvențiile americane s-au diminuat, iar activitățile C.N.R. de asemeni. În 1975 , în ziua de 10 mai, Constantin Vișoianu i-a prezentat Regelui demisia din funcția de președinte al C.N.R., ceea ce însemna că acest organism a încetat să mai existe. Totuși, la 16 mai 1975, Nicolae Penescu a propus constituirea unui Consiliu Național Român, chiar și fără aprobarea Regelui. Organele de presă ale C.N.R. au fost publicațiile „La Nation Roumaine” (Paris, 1948-1972) și România (New York, 1956-1973).

Consiliul Național Român urma să îndeplinească funcția unui Parlament în exil, bazat pe principiul pluralismului democratic. În ianuarie 1976, Consiliul partidelor democratice a luat inițiativa formării unui Consiliu Național Român Provizoriu în exil. Pe 24 septembrie 1976, s-a decis la Paris crearea unui for reprezentativ românesc liber, având la bază legitimitatea partidelor Național Țărănesc, Național Liberal, Social Democrat Independent și „Totul pentru Țară”. În martie 1980, reprezentanții din Franța ai partidelor menționate mai sus, au definitivat la Paris statutul Consiliului Național Român , iar la 30 iunie 1980, regele Mihai a desemnat-o pe Ioana Brătianu președinte al Biroului Central Executiv. În urma disensiunilor create de prezența Mișcării Legionare în Consiliul Național Român, Ioana Brătianu și-a înaintat demisia la 20 mai 1981, iar regele și-a retras girul Biroului Executiv Central. Deși în următorii ani, s-a încercat refacerea acestui organism politic, prin retragerea sprijinului regal și prin încetarea din viață sau prin uzura unor lideri ai comunităților românești din străinătate, activitatea sa s-a redus treptat în cursul anilor ’80, pentru ca în cele din urmă să înceteze cu totul.