Până în 1989, activitatea exilului, publicațiile, autorii, personalitățile politice din exil constituiau un subiect tabu. De obicei, era suficient să faci doar o cerere de emigrare ca să dispari rapid din librării, biblioteci și din conștiința publică. Dispăreau până și publicațiile în care numele celui ce intenționa să plece era menționat (dicționare, istorii literare, bibliografii). După căderea regimului comunist, nu mai era (este) interzis să vorbești despre exil, dar subiectul nu a „prins” prea mult printre contemporani, nu a fost prea discutat sau difuzat, contrar unor așteptări. Puțini autori din exil s-au impus și în țară, puțini oameni politici ai exilului au avut un cuvânt de spus în politica postcomunistă din România. Puțini au avut posibilitatea de a cunoaște exilul încă de la primele semne de constituire a acestuia și până la sfârșit (1989), Ion Rațiu, personalitate marcantă a exilului anticomunist, fiind unul dintre aceștia. Pentru el, exilul a început chiar mai înainte de 1945, anul care se consideră, îndeobște, începutul „unui exil îndelungat”.

La vârsta de 23 de ani, Ion Rațiu ajunge la Londra, în calitate de consilier diplomatic, la sfatul și cu susținerea unchiului său Viorel V. Tilea, ambasadorul României la Londra. La plecare, bunica îl roagă „să se deprindă cu exercițiul jurnalului” (pag. 13), iar nepotul ia în serios această rugăminteși începe să scrie cu o râvnă care poate speria astăzi cititorii, ajungând la un număr 80 de volume, fără a socoti câteva caiete pierdute. Dorința de a se schimba, de a se maturiza îi întărește convingerea de a nota, cu gravitate, impresiile, întâlnirile, evenimentele la care este martor. „Acum doi ani, nimic decât jucam cărți, beam și făceam curte la femei”, se confesează tânărul Rațiu în 1942, dar acum duce o „viață de intelectual” și este mulțumit de ceea ce face (p. 98). Refuză să se întoarcă în țară odată cu instaurarea dictaturii antonesciene, nu se întoarce, deși e gata s-o facă de câteva ori, nici după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și astfel Anglia îi devine o a doua patrie, unde elaborează, printre multe alte activități importante, și un jurnal care, încă de la primul volum, se impune ca fiind un document unic și valoros al exilului românesc și un eveniment editorial remarcabil, astăzi, la publicarea lui.

Jurnalul, publicat cu sprijinul IICCMER,  a fost transcris de Nicoleta (fosta secretară a lui Rațiu) și Dinu Mussulis, la inițiativa fiului lui Ion Rațiu, Nicolae, cel care semnează și prefața acestui prim volum (ce cuprinde anii 1940-1954). Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Ion Rațiu (născut la 6 iunie 1917, la Turda) și gestul fiului este și un omagiu adus părintelui său. „Nu cred să existe multe alte lucrări similare, fiindcă puțini au trăit o viață ca a lui, afirmă, cu mândrie, Nicolae C. Rațiu, în încheierea Prefeței. Lăudabilă și exemplară este contribuția lui Stejărel Olaru, editorul volumului și autorul unor note foarte concludente și necesare, bazate mai ales pe informații din Arhiva CNSAS, dar aducând în discuție și o bogată bibliografie în domeniu. „Ion Rațiu, o poveste încă nespusă”, studiul introductiv al lui Stejărel Olaru ne familiarizează cu personajele care apar în jurnal, cu detalii importante din viața lui Ion Rațiu (care lipsesc din jurnal) și conține o analiză atentă a exilului londonez, cu multe documente inedite din mai multe arhive, cititorului punându-i-se la dispoziție chiar și o fotografie cu cei mai importanți diplomați români de la Londra. Aflăm, de asemenea, că „au fost eliminate textele în care se făceau referiri la viața intimă a familiei Rațiu”. (p. 35).

Primele pagini sunt dominate de întâlnirile în cadrul Societății Studenților și Tineretului din Europa Centrală(CESYS), despre care va menționa că „a fost creată pe ideea apropierii între popoarele Europei Centrale, având drept ideal (neînscris în scopurile societății, dar mărturisit) unirea tuturor țărilor noastre într-o federație sau confederație” (p. 265) și de situația disperată a românilor care au devenit peste noapte „enemy aliens” după declararea războiului între Anglia și România (7 decembrie 1941); „mă frământ în revoltă”, scrie cu această ocazie. Rațiu (p. 60). „Ungaria și România sunt țări indezirabile din cauza participării la război alături de naziști” (p. 120), fapt care îl afectează atât pe viitorul politician, cât și pe românii din  jurul lui. Personajul principal căruia i se acordă cea mai multă atenție în această perioadă este V.V. Tilea, relațiile dintre unchi și nepot fiind analizate în studiul lui S. Olaru.

În afară de faptul că jurnalul oferă o panoramă a exilului românesc, acesta mai poate fi studiat, încă de la primele pagini, și din perspectiva formării unei personalități politice de anvergură, fiind un model de actualitate pentru tinerii de azi. La 9 august 1942, Rațiu notează: „Mă interesează politica și mă pregătesc pentru o viață politică.” (p. 98). Își impune tot felul de reguli și precepte, precum: „Memento: cultivă-ți prietenii!” (p. 87); „Memento: nu-ți critica adversarii pe chestiuni particulare în fața altora!” (p. 88). După o masă cu liderul studenților din Cehoslovacia: „De două ori mi-am dat cuvântul de onoare că ceea ce spun este adevărat. E mare greșeală. Ceea ce spun ar trebui să aibă înfățișarea de adevăr pur fără ca să mai fie nevoie să întăresc prin cuvinte de onoare.” (p. 108). Un principiu căruia îi va rămâne fidel toată viața este activitatea constructivă („o muncă dezinteresată constructivă” – p. 62) în folosul patriei. „Nu onorurile mă ispitesc, va afirma, la un moment dat.  E important să muncim pentru țară și să dăm exemplu viu de abnegație și patriotism”(p. 488); „am insistat asupra elementului constructiv ce trebuie să domine în gândirea publică”,va spune cu altă ocazie(p. 249). Alte două principii sunt adevărul și democrația: „Am fost deschis și sincer. De altfel, ca întotdeauna, adevărul este cea mai bună politică” (p. 500); „Democrația  e idealul spre care tind.” (p. 590). „Spiritul democratic este singurul principiu de viață al omului civilizat, căci numai el te învață să respecți pe fiecare individ, pe fiecare seamăn al tău. Dacă putem căsători patriotismul, entuziasmul, onestitatea pe care generația noastră au reușit să le producă, în sânul mișcării legionare, cu spiritul democratic, cu toleranța și respectul individului, atunci ne-am făcut datoria. Căci aceasta este misiunea generaiei noastre.” (p. 403). De altfel, Rațiu nu e un admirator al legionarilor și îi taxează în repetate rânduri: „Partidele sunt în adormire forțată la mâna diplomaților. În timp ce noi nu activăm deloc, legionarii și totalitarii își ridică capul și coada și atacă peste tot. Vestitorul laudă guvernarea de la Viena. România, de la Buenos Aires, atacă actul de la 23 august 1944. În fine, peste tot se face educație antidemocratică, aici, în Vest, în sânul democrației”, subscrie Rațiu la părerea unui exilat cu care discută. (p. 590). Este adevărat că legionarii „sunt singurii oameni bine organizați” din exil (p. 603), dar într-o discuție cu un fost legionar declară „fără echivoc, că metodele brutale utilizate de legionari sunt reprobabile, chiar dezgustătoare.” (p.600).

La 31 mai 1944 scrie: „Inima mă cheamă să fiu alături de cei ce luptăși apără glia strămoșească împotriva invaziei și cotropirii rusesti… trebuie să muncesc din răsputeri mai departe ca să utilizez toate ocaziile ce mi se dau de a servi cauza țării mele.” (pp. 242-243). Această idee îl preocupă și mai târziu, deși nu se va materializa: „intenția mea este de a mă întoarce în țară și de a încerca să organizez rezistența armată acolo… Dacă un democrat nu va face organizarea rezistenței, se va găsi un legionar și țara va cădea din nou în mâna extremiștilor.” (p. 603, 4 decembrie 1951). Patriotismul înflăcărat este dublat de o luciditate matură: „În politica externă trebuie să facem în primul rând politică românească, nu englezească. Englezilor le convine discordia ce domnește între românii de aici.” (p. 51). Îl mai caracterizează altruismul și generozitatea: „Nu țin să lucrez pentru BBC, nu vreau să iau locul altui român” (p. 528), iar când situația lui materială se îmbunătățește, intenționează să deschidă o mică întreprindere unde să angajeze români (p. 579), despre aceasta vom afla în volumele următoare, probabil. Este invitat să candideze la alegerile parlamentare engleze, dar renunță la această „onoare” de dragul românilor (p. 449). Ajută oamenii: „Mi-a cerut să fac ceva pentru o verișoară de-a ei care e bolnavă de tuberculoză la Paris. I-am promis că voi facetot ce voi putea”, asemenea notații se întâlnesc destul de des (p. 386).

Deși despre exilul din Anglia s-a mai scris, nu cred că există mărturie mai completă decât acest jurnal al lui Ion Rațiu. Și e revelator nu doar în privința exilului londonez, ci și a celui din Franța, unde călătorește adesea, Spania, e la curent cu activitatea romînilor din America, are misiuni speciale la Roma etc. Cele mai importante structuri politice ale exilului, cei mai cunoscuți membri ai săi, evenimentele legate de România și Europa Centrală și de Est, detalii necunoscute, discuții interesante, portrete pitorești ale unor personalități din epocă, previziuni politice mai mult sau mai puțin juste, care, toate, se găsesc în acest jurnal fac din el un instrument indispensabil pentru istorici și cercetători, dar și o piesă esențială în bibliografia exilului și a istoriei recente.

Ion Rațiu a făcut din misiunea exilului o profesiune de credință: „Eu văd un exil lung. La întoarcerea în țară, nu vom fi noi, cei ce am trăit afară de țară, care vom umple posturile de importanță, ci acei care vor rezista înăuntru. Misiunea noastră însă este cu atât mai mare și mai frumoasă. Căci nouă ni se cere să reprezentăm suferințele de acasă pentru ca întreaga lume să le audă; să muncim pentru înțelegerea spiritului vremii și să învățăm frumusețea idealului democratic. Când ne vom întoarce în țară, noi va trebui să propovăduim înțelegerea acestor idealuri. Iar până atunci să nu economisim niciun efort pentru a aduce ziua eliberării mai aproape. Dacă ne putem ridica așa de sus, dacă vom putea accepta să fim sacrificați în această luptă, atunci ne vom fi servit țara și neamul.” (p. 404). „Rog pe bunul Dumnezeu să mă ajute să-mi servesc țara modest, dar din plin” (p. 375) va repeta deseori, invocând divinitatea mai ales după boala gravă care l-a ținuit la pat (Emoționantă în acest sens e scrisoarea către Indrei, fiul mai mare, pentru când acesta va împlini 14 ani, iar tatăl fiind sigur că nu va supraviețui).

Nu este o noutate că exilul românesc a fost dezbinat. „Se ceartă, se ceartă și iar se ceartă. Asta probabil din lipsă de altă activitate” (p. 646) va observa cu amărăciune autorul jurnalului sau „La Washington și New York nimic nou – ceartă, ceartă, ceartă” (p.514). Va lua atitudine de câte ori va putea, considerând „criminale inconștiența, incapacitatea și lipsa de prevedere a conducătorilor celor două mișcări din Anglia.” (p. 60). Înființarea noului Comitet Național Român și reorganizarea acestuia îi provoacă un nou val de dezamăgiri: „Singurul factor decisiv în politica exilaților e, durere, stomacul. Ori stomacurile sunt goale. Cine le poate umple, cine poate să împartă oarecare favoruri obține un sprijinn nominal, în orice caz.” (p. 479). Dezamăgirea nu e legată doar de politica românilor, sunt comentate și alte nuanțe: englezii au „o părere extraordinar de proastă despre români și în special despre politicieni. Vorbind despre Alimănișteanu ar fi spus: ‘Ce este extraordinar și foarte neobișnuit este că provine dintr-o familie foarte onestă și el personal este un om cinstit’”. (p. 330); „Americanii însă astăzi dacă nu faci ceea ce le convine lor te lasă pe drumuri. Comitetul român nu mai primește niciun ban.” (p. 632).

Conflictul între generații, latent,devine tot mai evident odată cu trecerea timpului: „Generația tânără trebuie să se țină la o parte pentru moment și să se organizeze încetul cu încetul, având în vedere că „bătrânii” se ceartă mereu” (p. 395);  „Bătrânii de astăzi se ciorovăiesc pentru că, instinctiv, își dau seama că timpul lor se scurge. Ei vor să se întoarcă în țară în curând și pentru că o vor, se conving că întoarcerea apropiată e o realitate. Eu cred că exilul va mai dura binișor.” (p. 566). Vine chiar cu recomandări pentru generația „cea mai tânără”: „să facem cinste numelui de român. Să fim apreciați și respectați de străinii cu care venim în contact. Să reușim în viață, aici în exil și să devenim independenți financiar. Dar, odată ce am reușit, trebuie să rămânem români” (p.586) sau „nu trebuie să ne amestecăm în chestiunea reprezentării României aici printre străini. E rândul generației mai bătrâne. Nouă ne va veni rândul mâine.” (p. 603). Rațiu este foarte optimism când crede că neînțelegerile se vor atenua odată cu schimbarea generației de politicieni: „nu se va ajunge la o înțelegere atâta timp cât cei „bătrâni” vorjuca rolul principal. Abia când va veni rândul generației noastre se va ajunge la o împăcare a exilului întreg și bătrânii vor accepta să servească sub cei tineri.” (p. 618).

Abia se terminase Războiul al Doilea Mondial, că următorul a devenit o obsesie generală. Teama de război trece ca un fir roșu printre notațiile jurnalului, ca un refren intonat pe toate tonurile (și cu temeri, și cu speranță): ba războiul este așteptat în orice moment (pp. 346, 347), ba nu crede în războiul imediat (p. 366), ba „războiul e sigur. Americanii se pregătesc foarte serios” (p. 373), războiul cu Rusia (p. 451), șansele de război (p. 468); 7 iulie 1950: „Acum nu cred că va fi război. Dar războiul va fi posibil la anul.” (pp. 479, 510); „E interesant că Lazăr crede în izbucnirea inimentă a războiului” (p. 598). La 11 mai 1953, ascultând o cuvântare a lui Churchill la Casa Comunelor, prevede „un pericol că o pace cu Rusia să fie acceptată la prețul sacrificării Europei Răsăritene” (p. 624).

Bun psiholog, Rațiu face deseori caracteristici persoanelor cu care intră în contact, unele din ele memorabile. Își permite să fie ironic, acid, ludic, deși foarte rar. Are intuiție în privința calității oamenilor din jur și talent de portretist. De pildă, „faimosul Murgu, măgarul cu nume de cal, care a fost carlist, legionar, antinazist, comunist și acum e exilat „politic” în Franța, anticomunist mare” (p. 477), fiind vorba de Ion Murgu, secretar de presă la Legația din Londra, care a oferit securității note informative, „neavând nicio afecțiune sau stimă pentru vreunul din românii aflați în exil despre care raporta”, având doar interesul „de a obține cât mai des sume de bani din partea Securității” (p. 478), după cum aflăm din nota de subsol a editorului.

Fiind vorba de un jurnal de 665 de pagini, trebuie menționat și efortul redactării unui document atât de întins. Ion Rațiu se exprimă clar, concis, de obicei, dar folosește cuvinte (din alte limbi, probabil) care ar îngreuna lectura cititorului de azi. În asemenea cazuri, ni se explică între paranteze semnficația cuvântului, de pildă„demoție” înseamnă retrogradare(p. 482) etc. Am căutat în DEX ce ar putea să însemne „a păliza” („a pălizat puțin”, p. 305), dar nu există un asemenea verb. Foarte rar se mai strecoară câte o „altă alternativă” (p. 377), „patrusprezece”(p. 66), „la” în loc de „l-a” (264, 327), franțuzoaica Jasmin 0690 (?) (p. 653).

Ion Rațiu nu este un autor necunoscut pentru cititorii români. Până în prezent i-au apărut mai multe cărți, inclusiv câteva jurnale scrise după căderea comunismului, dar volumul I din „Jurnal. Începuturile unui exil îndelungat (1940-1954)“ îl readuce în atenția noastră, scoțându-i în evidență, încă o dată, calitățile extraordinare. Volumul a apărut cu sprijinul IICCMER și urmează să apară continuarea cât de curând. Credem că este cea mai importantă inițiativă editorială în domeniul exilului românesc anticomunistdin ultimii ani și sperăm să fie dusă la capăt cu bine.

Liliana Corobca

Expert IICCMER,  Compartimentul Exilul românesc