Noua configuraţie geopolitică şi geostrategică a lumii postbelice, marcată de bipolaritate şi de dominaţia sovietică asupra Europei de Est, a cunoscut un episod important o dată cu semnarea, la 14 mai 1955, a Tratatului de la Varşovia (Tratatul Est-European de Prietenie, Colaborare şi Asistenţă Mutuală). Începând cu 1955, România, alături de Republica Populară Albaneză, Republica Populară Bulgară, Republica Democrată Germană, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Populară Polonă‚ Republica Populară Ungară, este integrată într-un sistem politico-militar dominat de Uniunea Sovietică, sistem care îngloba  forţele militare ale statelor socialiste. Alianţa avea la nivel declarativ un triplu scop: apărarea comunismului, dezvoltarea şi întrajutorarea statelor socialiste şi susţinerea militară reciprocă în cazul unei agresiuni.

Organizaţia a apărut într-un context strategic, parte a politicii Moscovei faţă de statele satelit dar şi faţă de blocul politico-militar advers. Replică directă la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), ea a avut drept scop menţinerea controlului militar sovietic. În 1957 se împlineau 10 ani de la semnarea tratatului de pace cu Austria, iar URSS trebuia să-şi retragă trupele de pe teritoriul acestui stat. Constituirea alianţei a dus la crearea unei baze legale pentru menţinerea prezenţei militare sovietice pe teritoriul statelor satelit. Totodată, aceasta a constituit o replică directă la integrarea, la 9 mai 1955, a Germaniei Federale în NATO. 

Preambulul Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală arăta intenţia părţilor semnatare de a crea „un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat”. Statele participante se obligau „să se abţină în relaţiile lor internaţionale de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea ei şi să rezolve litigiile lor internaţionale prin mijloace paşnice” (art. 1), să „participe la toate acţiunile […] având drept scop asigurarea păcii şi securităţii internaţionale” (art. 2) şi să depună eforturi în vederea  reducerii generale a armamentelor şi a interzicerii armelor atomice, cu hidrogen şi a armelor de distrugere în masă, în general. În articolul 7 din Tratat se stipula faptul că „părţile contractante se obligă să nu ia parte la nici un fel de coaliţii sau alianţe si să nu încheie nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicţie cu scopurile prezentului tratat”.

Formula de lucru se prezenta fie sub forma consfătuirilor Comitetului Politic Consultativ, ale şefilor Marelui Stat Major, ale miniştrilor afacerilor externe şi ale adjuncţilor acestora, fie a conferinţelor miniştrilor Apărării sau a convocărilor şi a şedinţelor de lucru. Între 1955-1980 au avut loc 20 de consfătuiri ale Comitetul Politic Consultativ. Conform practicii statornicite între conducătorii de partid şi de stat ai ţărilor participante la Tratat, consfătuirile se convocau periodic, prin rotaţie, în capitalele ţărilor participante. Tot prin rotaţie erau conduse şi şedinţele consfătuirilor de către şefii delegaţiilor ţărilor respective.

State ca Iugoslavia, China, Vietnam aveau statut de observatori ai organizaţiei. Cartierul general a fost fixat la Moscova, locul unde ofiţeri din toate statele membre erau pregătiţi la Academia sovietică (de stat major) „Voroşilov”.

Primul comandant al Forţelor Armate Unite ale Pactului de la Varşovia a fost numit mareşalul Uniunii Sovietice, Ivan Stepanovich Konev. În anul 1968, pe fondul conflictului sino-sovietic, Albania se retrage oficial din Alianţă. 

După căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, Organizaţia a fost dizolvată, ea încetându-şi oficial existenţa la 1 iulie 1991, în urma întâlnirii de la Praga. 

România şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia
O parte a istoriografiei postdecembriste a creat o imagine idealizată a importanţei rolului jucat de România în cadrul Pactului de la Varşovia. Deşi după 1964 România a avut o poziţie distinctă în cadrul Tratatului, refuzând constant integrarea deplină în structurile sale, prin această poziţie nu a fost periclitat câtuşi de puţin sistemul de securitate conceput de Uniunea Sovietică. De altfel, România, în pofida unor momente relativ tensionate, nu a pus niciodată problema apartenenţei sale la structurile politico militare ale Blocului socialist, aşa cum s-a întâmplat în trei momente esenţiale din istoria Tratatului: revoluţia din Ungaria (1956), criza cehoslovacă (1968) şi criza din Polonia (1980 -1981).

Desfăşurările sovietice de trupe în apropierea graniţelor române şi exerciţiile militare ale Pactului de la Varşovia din 1968 au fost interpretate de către conducerea de la Bucureşti ca ameninţare la adresa securităţii naţionale. Conform evoluţiei ulterioare, putem afirma că o ameninţare directă la adresa securităţii României din partea sovieticilor nu a existat în mod direct, atât timp cât liderul de la Bucureşti nu a pus în discuţie apartenenţa la structurile politico-militare ale blocului. Totodată, prin poziţia sa geostrategică, România nu putea constitui o ameninţare la adresa securităţii Blocului socialist, neexistând nici o graniţă cu un stat occidental, precum în cazul Ungariei sau Cehoslovaciei.

Poziţia statului român în cadrul alianţei nu a fost una constantă, între momentul aderării, 1955 şi sfârşitul acesteia, în 1991. Dacă în 1955 poziţia României a fost una de supunere totală, după cum o demonstrează intervenţia în cazul Revoluţiei maghiare, treptat se manifestă o tendinţă de distanţare de linia Moscovei, de exprimare a unor puncte de vedere diferite, atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi funcţionarea alianţei (vezi opoziţia lui Ceauşescu faţă de planurile lui Brejnev de a controla armata şi industria de război românească sau faţă de implicarea automată într-un conflict fără consultarea prealabilă a părţilor).

Bibliografie 
Deletant, Dennis, „România în cadrul Tratatului de la Varşovia, Ambivalenta si ambiguitate, 1956-1981”, Institutul de Studii Politice de Apărare si Istorie Militara (I.S.P.A.I.M.), online http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2002/current12/mi11.htm 
Ionescu, Mihail, Alianţele militare ale României, în „Dosarele istoriei”, nr. 5(69), 2002.
Moldoveanu, Cerasela, „România în structurile organizatorice ale Pactului de la Varşovia. De la obedienţă la contestare” publicat în Revista de Istorie Militară (RIM), nr. 3-4/ 2007, pp. 21-22.
Olteanu, Constantin, Duţu, Alesandru, Antip, Constantin, România şi Tratatul de la Varşovia, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2005.
Retegan, Mihai, 1968 Din primăvară până în toamnă, Editura Rao, Bucureşti, 1998.

Text realizat de Florin Soare