La 11 iunie 1948 a fost dată lovitura de graţie proprietăţii private din România prin exproprierea majorităţii întreprinderilor. Legea „naţionalizării” a fost urmarea firească a răsturnărilor din plan politic provocate de abolirea monarhiei şi proclamarea republicii, la 30 decembrie 1947. După cucerirea în întregime a puterii politice, regimul comunist a demarat acţiunea de consolidare a propriei bazei economice prin trecerea capitalurilor şi a întreprinderilor în proprietatea statului.
Liniile directoare în problema „naţionalizării” au fost trasate în cadrul noii Constituţii, adoptată la 13 aprilie 1948. Titlul II, din legea fundamentală, intitulat „structura social-economică” prefigura viitorul în culori deosebit de sumbre.
Articolele scrise în mod echivoc, lăsau loc la interpretări, schiţând însă ceea ce avea să se întâmple în perioada imediat următoare.
În articolul 6 se stipula că „Bogăţiile de orice natura ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturala, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apa şi în aer, poşta, telegraful, telefonul şi radio-ul aparţin statului, ca bunuri comune ale poporului.” Activele enumerate care se găseau încă în proprietate privată, se stipula în Constituţie, trebuiau să fie naţionalizate pe baza unei legi ulterioare.
Recunoaşterea şi garantarea de stat, prin legea fundamentală, a proprietăţii private erau subminate prin adăugarea unui pasaj prin care se afirma că „proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucura de o protecţie speciala” (art. 8). Rămânea la latitudinea statului comunist să stabilească care proprietate era licită şi care nu, în fapt un artificiu propagandistic menit să impresioneze „oamenii muncii” şi să deschidă ample posibilităţi de interpretare a legii.
Nu era uitat nici mediul rural şi proprietatea asupra pământului, însă atenţia care îi era acordată rămânea redusă. Pământul, se afirma în Constituţie, aparţine celor ce-l muncesc, iar „statul protejează proprietatea de muncă ţărănească” (art.9). În domeniul agrar, la scurt timp de la preluarea puterii, din motive aproape exclusiv propagandistice, guvernul comunist a emis legea nr. 187 din 23 martie 1945. Prin reforma agrară din 1945 au fost expropriate fără despăgubiri proprietăţile mai mari de 50 de hectare. Începând cu 1949 şi până în 1962 statul şi partidul comunist au reuşit să încheie „colectivizarea agriculturi” prin mijloace de mână forte, ceea ce a dus la confiscarea aproape în totalitate a suprafeţei agricole a ţării.
În cazul exproprierilor pentru cazurile de utilitate publică, despăgubirile acordate urmau să fie stabilite de justiţie (art.10). Pentru celelalte exproprieri făcute „în interesul general”, în cazul mijloacelelor de producţie, băncilor şi societăţilor de asigurare private,se menţiona doar că puteau fi trecute în proprietatea statului în condiţiile prevăzute de lege. Drept corolar, în finalul titlului II, era afirmată ideea de bază a economiei socialiste: iniţiativa privată şi economia de piaţă urmau să fie înlocuite cu politica de planificare a economiei „în vederea dezvoltării puterii economice a ţarii, asigurării bunei stări a poporului şi garantării independenţei naţionale.”
Principiile enunţate în legea fundamentală au fost dezvoltate în Legea 119 adoptată de Marea Adunare Naţională (parlamentul comunist) a Republicii Populare Române care a votat legea aşa-zisă a „naţionalizării” .
Se „naţionalizau” toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituţiei, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii, enumerate în anexele legii, după criterii stabilite pentru fiecare categorie (art.1).
Pentru a se crea aparenţa unei compensări, legea prevedea şi despăgubirea acţionarilor întreprinderilor naţionalizate prin obligaţiuni emise de „Fondul Industriei Naţionalizate”, care urmau să fie răscumpărate din beneficiul net al întreprinderii naţionalizate.
În mod expres erau exceptate de la expropriere întreprinderile mixte sovieto-române (sovrom), înfiinţate în 1945 cu scopul recuperării de către U.R.S.S a datoriilor de război. Astfel, legea oprea de la expropriere „întreprinderile sau partea din capitalul acestora, care se găseau în proprietatea unui Stat făcând parte din Naţiunile-Unite, care a dobândit aceste bunuri ca urmare a executării Tratatului de Pace, sau prin achitarea unor obligaţiuni de despagubiri, izvorând din starea de război”(art.5). Prin intermediul sovrom-urilor sovieticii au găsit o modalitate eficientă de spoliere a bogăţiilor naturale ale ţării, în general a bunurilor româneşti, până în 1956, când societăţile mixte au fost desfiinţate.
Prin articolele 8 şi 9 ale legii se deschidea calea pentru numeroase abuzuri. Ministerele de resort urmau să numească directori care, pe baza unor situaţii sumare prezentate de foştii proprietari sau de reprezentanţii lor, să preia conducerea în întreprinderi. Vechea administraţie era obligată să stea la dispoziţia celei noi pentru orice lămuriri ar fi fost nevoie. Urmare a „luptei de clasă”, oamenilor vechii conduceri li s-a reproşat de multe ori că au acţionat cu rea-voinţă, fiind acuzaţi că lor li se datorează disfuncționalitățile şi uneori actele de sabotaj. Pe baza articolelor de lege menţionate a fost posibil ca indivizi agreaţi de partid, de multe ori cu instrucţie sumară să ajungă la conducerea multor întreprinderi spre paguba întreprinderilor şi a salariaţilor.
În concluzie, legea, prin efectele ei a dus la destructurarea economiei şi la oprirea dezvoltării industriei româneşti în formare. Au trecut mai mulţi ani până când politica de industrializare comunistă să depăşească nivelul de dezvoltare a celei antebelice, anul de vârf al economiei interbelice 1938 rămânând, mult timp un reper permanent pentru economia socialistă.
Bibliografie:
Constituţia Republicii Populare Romane (Legea nr. 114/1948) promulgată prin Decretul nr. 729 din 13 aprilie 1948 al Prezidium-ului Provizoriu al Republicii Populare Romane, publicată în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
Legea nr.119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, publicată în „Monitorul Oficial”. nr. 133 bis din 11 iunie 1948.
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ediţia a III-a, Fundaţia Academia Civică, 2010.
Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti, 1994.
Text redactat de Petre Constantin