Despre oamenii care schimbă din temelii viaţa semenilor nu se poate vorbi pe scurt, ei nu pot fi evocaţi succint în cuvinte. Dacă totuşi ar fi să-l cuprind pe Ticu Dumitrescu în mai puţin de o carte, aş spune că a fost un român uluitor: nu doar un purtător smerit al celui mai paradoxal titlu de nobleţe din istoria umanităţii, cum definea el însuşi statutul de deţinut politic, ci şi portdrapelul unei bătălii neobosite, pe care mulţi au crezut-o pierdută din start.
Legea care în conştiinţa publică îi poartă numele, legea Ticu – deşi renegată o vreme de iniţiatorul ei – născută în chinuri, modificată aberant de cei pe care îi viza în mod direct, le-a dat totuşi românilor un drept fundamental: dreptul de a-şi cunoaşte propria biografie, individuală sau colectivă, în variantă necenzurată şi necosmetizată. O biografie nemiloasă, plină de adevăruri crunte, de poveşti de groază, populate cu personaje încă în viaţă. După 15 de ani de acces la dosar, detractorii legii Ticu susţin în continuare că ea a deschis o cutie a Pandorei şi că adevărul acestor cronici sinistre e unul suspect, fiindcă e relativ sau incomplet. În realitate, miile de români care şi-au citit dosarul şi care au dus acasă milioane de copii şi-au luat, cu ajutorul lui Ticu Dumitrescu, o revanşă istorică. Deşi pentru unii e doar o revanşă simbolică, rămâne totuşi singura pe care statul român a fost dispus să le-o acorde şi e nepreţuită prin consecinţele ei pe termen lung. Fiindcă o dată cu filele de dosar luate acasă, citite copiilor şi nepoţilor, publicate în cărţi sau reproduse în ziare, Ticu Dumitrescu le-a administrat românilor o doză esenţială de vaccin anticomunist, ale cărui efecte în timp sunt mai presus de orice îndoială.
Şi nu doar accesul la dosar e ceea ce ne-a lăsat Ticu Dumitrescu, prin legea pe care a reuşit s-o impună clasei politice, sacrificându-şi practic ultimii ani de viaţă. Sute de colaboratori deconspiraţi şi peste 1500 de securişti aduşi în faţa instanţei pentru încălcări ale drepturilor omului sunt cifrele seci în care se traduce îndemnul „La vot, domnilor! La vot!”, îndemn cu care Ticu Dumitrescu mobiliza şedinţele de Colegiu, făcând posibile decizii în urma cărora România a devenit o ţară un pic mai respirabilă. Listele de ofiţeri publicate azi în Monitorul Oficial n-ar fi existat fără regula de “minimum cinci”, pe care a instituit-o imediat ce a putut lucra împreună cu noi. Iar pentru justiţia română, aflată în plină convalescenţă post-totalitară, lecţia drepturilor omului, exersată nemijlocit în cauzele privind foştii securişti, a devenit o lecţie curentă, ca efect direct al acestei legi.
În ce ne priveşte pe noi, cei care am avut şansa şi onoarea de a-l vedea pe Ticu Dumitrescu la lucru, au fost şi alte lecţii, nu mai puţin valoroase. Am cunoscut, de pildă, un demnitar care îşi saluta primul subordonatii, care nu suferea de “şefită” şi nu era niciodată “mare” cu cei mici – un om născut cu gentileţea în sânge şi cu inima caldă. Un şef gata oricând să muncească mai mult decât subalternii lui, pe care-i numea fără excepţie colegi şi pe care, mult mai necopţi fiind, îi răsfăţa uneori cu jeleurile ascunse prin buzunar. Bucuria cu care îi număra din ochi pe tinerii veniţi la sala de lectură spunea totul despre rostul pe care Ticu Dumitrescu l-a dat legii deconspirării Securităţii. “Adevărul şi mărturia despre trecut”, scria Ticu Dumitrescu în 2007, “sunt o misiune grea, dar esenţială, într-o lume amnezică, interesată ca generaţiile viitoare să nu cunoască acest trecut, să şi-l imagineze în alt chip decât a fost în realitate, lăsându-se amăgite încă o dată. Avem datoria să-i ferim pe tineri de această minciună mortală care a fost comunismul!”
Este mărturisirea de credinţă a unui om care şi-a trăit întreaga viaţă păzind cu sfinţenie o idee şi fiind gata să plătească orice preţ pentru ea. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l răsplătească fiindcă ne-a învăţat asta!
Discurs rostit în cadrul evenimentului comemorativ dedicat lui Constantin Ticu Dumitrescu, organizat pe 4 decembrie 2015, la şapte ani de la dispariţia sa. Detalii aici.
