Deși ascensiunea extremei drepte în România interbelică este ilustrată în multe dintre filmele perioadei comuniste, subiectul antisemitismului a rămas unul tabu. Discursul istoriografic oficial îi prezenta pe fanaticii legionari într-o răfuială permanentă cu militanții comuniști, făcând abstracție de violențele pe care primii le-au comis asupra evreilor. Explicația ține de caracterul specific al comunismului românesc. Alunecarea regimului pe o pantă naționalistă în anii de conducere ceaușistă a fost însoțită de o românizare accentuată a aparatului de partid. Aportul etnicilor evreilor la istoria partidului a fost pus în surdină, fiind asociat etapei cominterniste.

În acest context, filmul lui Manole Marcus din 1975 reprezintă o excepție atât prin prezentarea fără menajamente a antisemitismului structural mișcării legionare, cât și prin surprinzătoarea absență a elementelor comuniste într-un film politic plasat în preajma izbucnirii celei de-a doua conflagrații mondiale. Cu toate că filmul a fost criticat pentru anumite inexactități istorice, privind din această perspectivă Actorul și sălbaticii surprinde mult mai bine etosul interbelic decât o fac toate celelalte producții ale cinematografiei ceaușiste.

Filmul este cel de-al doilea produs al colaborării între doi cineaști ferm angajați politic la ideologia comunistă. Despre scenaristul Titus Popovici, Radu Cosaşu nota la un moment dat : „Titus este unul dintre cei mai însemnaţi, încă din leagănul său literar, cu semnul acestor doi mari crini de foc : politicul şi revoluţia. Niciodată n‑a fost necesar să i se explice importanţa socialului în artă, a opţiunii intelectuale de stânga, marxiste, antifasciste, antitotalitariste, a marilor responsabilităţi comuniste”. La rândul său, regizorul Manole Marcus este unul dintre puţinii realizatori valoroşi de film politic din cinematografia comunistă. Pe lângă celebrul Puterea şi adevărul (1972), manifestul cinematografic al noului curs ceauşist realizat în colaborare cu Titus Popovici, Marcus semnează regia altor importante filme politice : Canarul şi viscolul (1970), un film de introspecţie psihologică despre un comunist ilegalist în închisoare sau Departe de Tipperary (1973), ce reconstituie tentativa eşuată de la Tămădău a liderilor ţărănişti de a părăsi ţara în 1947.

Cu Actorul și sălbaticii, Manole Marcus intră într-o zonă mult mai personală având în vedere originea sa evreiască, anume cea a antisemitismului interbelic. Filmul se apropie formal de genul musicalurilor, iar în privința influențelor se pot face racorduri la celebrul Cabaret (1972) al lui Bob Fosse realizat cu doar trei ani în urmă, musical politic care tratează ascensiunea nazismului în republica de la Weimar. Scenariul de la Actorul și sălbaticii gravitează în jurul actorului și directorului teatrului de revistă Costică Caratase, personaj fictiv inspirat din cel al lui Constantin Tănase. Magistral interpretat de Toma Caragiu în cel mai important rol al carierei, Caratase practică pe scenă o satiră politică mușcătoare care îl aduce în vizorul legionarilor. Aceștia din urmă acționează la comanda profesorului de filosofie Guță Popescu (Ion Besoiu), un Nae Ionescu caricaturizat. Profesorul predică de la nivelul catedrei universitare cultul morții eroilor legionari și coordonează echipe de teroare, împărțind personal revolvere. Are acces direct la rege căruia îi cere să oprească spectacolul lui Caratase. De altfel, este pentru prima dată în cinematografia ceaușistă când un monarh al României apare ca personaj de film.

În comparație cu legionarii vânduți lui Hitler, ceilalți actori politici ai perioadei au parte de un tratament mult mai blând. Carol al II-lea (Gheorghe Șimonca) –  cu toate poncifele de rigoare, printre care cea de afemeiat notoriu, interesat de actrițele de teatru – se distanțează totuși de legionari și-i cere prefectului de poliție (Zephi Alșec) să-i asigure protecția lui Caratase. La rândul său, marele actor face distincția între reprezentanții partidelor tradiționale și legionari, pe cei din urmă considerându-i un grav pericol național. „Mă, pe ăștilalți îi ating că-s hoți, că-s demagogi, că-s mincinoși, că-s escroci. Când îmi bat joc de liberali, m-aplaudă țărăniștii. Când îi iau în tărbacă pe țărăniști, îmi deschide Banca Națională credit [aluzie la monopolul pe care PNL-ul îl avea asupra BNR-ului încă de la înființarea instituției – n.n.]. Asta e viața. Dar pe ăștia care vor să-i vândă țara lui Hitler, eu, Costică Caratase, îi [sic!] dau cu toroipanu-n cap!”

Pentru a ilustra antisemitismul epocii, realizatorii filmului introduc în scenariu personajul textierului evreu Ionel Friedman (Mircea Albulescu). Originea sa, invocată de șeful legionar (Ovidiu Iuliu Moldovan) sub termenul injurios de „jidan”, provoacă ura legionarilor care-l bat cu bestialitate și în cele din urmă îl ucid. În discursurile lui Guță Popescu și cele ale legionarilor se subliniază alteritatea evreului, străin de ființa națională. Cu toate acestea, Friedman se dovedește a fi un erou național, decorat cu virtutea militară pentru faptele sale de vitejie de la Mărășești din primul război mondial, când i-a salvat viața vechiului său prieten Caratase. Într-un moment de amărăciune provocat de refuzul lui Friedman de a-i înmâna textul viitorului său spectacol, chiar și actorul are o reacție nervoasă împănată de prejudecăți la adresa evreilor, ceea ce reflectă climatul ambiental antisemit. „Așa vă trebuie, mă! Să vă taie, să vă bată că sunteți niște muieri. D-aia se leagă lumea de voi, de ovrei, că sunteți fricoși, mă! Căcăcioși!”

Este doar o izbucnire de moment a temperamentalului actor. În pofida slăbiciunilor sale personale – nu puține – Caratase este totuși animat de un umanism antifascist de neclintit. Nici cenzura regelui și nici măcar violența legionarilor nu pot schimba angajamentul său pe acest drum. Umorul său este unul politic, îndreptat împotriva extremiștilor care doresc să facă „o  Românie tristă și cenușie, fără joc, fără râs, fără bucurie”. Scena apoteotică de final, cu Caratase parodiindu-l pe Hitler – o reverență adusă de creatorii filmului lui Charlie Chaplin și al său The Great Dictator (1940) – se termină cu un avertisment profetic și un îndemn formulate pe un ton grav :


„Și poate că râsul nu e de ajuns ca să stea în calea batjocurii, în calea sălbăticiei. Poate mai trebuie și altceva. Nu poate, sigur trebuiesc opriți. Opriți să vândă țara asta lui Hitler. Opriți să omoare. Opriți să otrăvească sufletele tinerilor. Opriți să facă din țara asta a noastră frumoasă și bună un lagăr de concentrare, o pușcărie. Opriți să facă din poporul român o victimă sau un călău. Opriți ciuma verde. Tăiați calea lui Hitler. Dacă vreți să vă bucurați, dacă vreți să râdeți. Dacă vreți să rămâneți oameni.”


 

 

Bogdan JITEA

Expert IICCMER