Considerată de Lenin „cea mai importantă artă”, cinematografia din regimurile comuniste s-a constituit într-un mediu propagandistic extrem de eficient. Difuzarea sistematică a acestor filme de către rețelele de televiziune românești, fără o explicare a resorturilor politice, creează falsa impresie a unui cinema inocent politic, contribuind la alimentarea nostalgiei pentru regimul comunist. În acest sens, este necesară revizitarea și reevaluarea acestor pelicule realizate în perioada comunistă. Săptămânal, expertul IICCMER în cinematografie va decripta mesajele politice subsumate textelor vizuale în studii de caz urcate pe site-ul și pe pagina de facebook a Institutului.

PUTEREA ȘI ADEVĂRUL (1972)

Expresia cinematografică a noului curs politic urmat de regimul comunist din România odată cu accederea la putere a lui Nicolae Ceaușescu este fără îndoială filmul Puterea și adevărul, realizat de regizorul Manole Marcus după scenariul scriitorului Titus Popovici. Miza era uriașă, filmul urmând să prezinte evoluţia partidului din anii ilegalităţii până la Congresul al IX‑lea din iulie 1965. Intenția este mai mult decât transparentă, anume să prezinte regimul Ceaușescu drept o ruptură față de trecutul recent marcat de abuzuri și greșeli ideologice.

Importanţa politică a acestui proiect cinematografic este probată de interesul neobişnuit arătat de conducerea de partid. Filmul face obiectul unor discuţii aprinse în cadrul şedinţei de Secretariat CC al PCR din 29 ianuarie 1969. Paul Niculescu‑Mizil, care printre altele conducea Comisia ideologică a partidului, observă că scenariul lui Popovici conţine probleme de natură strict politică ce depăşesc competenţele conducerii cinematografiei şi oferă drept exemple intervenţia Cominternului în treburile interne ale României sau construirea şi dărâmarea statuii lui Stalin. Din acest motiv, Niculescu-Mizil solicită o îndrumare atentă din partea Comisiei ideologice. La rândul său, Virgil Trofin propune ca „tovarăşii” să îi acorde tot sprijinul lui Titus Popovici, dezvăluind adevărata miză a filmului, care urma „să demonstreze vitalitatea, puterea partidului nostru, necesitatea de a continua lupta împotriva a tot ceea ce a fost rău, împotriva metodelor şi formelor nejuste”, toate fiind bazate pe concluziile Congresului al IX‑lea. Nicolae Ceauşescu cere să fie nominalizaţi „2‑3 tovarăşi mai în vârstă” care au activat în Comintern şi care să îi povestească lui Titus Popovici „cum s‑au petrecut lucrurile”. În ceea ce priveşte statuia lui Stalin, secretarul general al partidului este de acord cu abordarea subiectului : „Statuia doar a fost, de dărâmat am dărâmat‑o, doar nu este nici un secret şi nu suntem singurii care am dărâmat‑o”.[1]

Scenariul filmului Puterea şi adevărul, unul „în cheie”, rememorează alegoric afacerea Pătrăşcanu. Titus Popovici nu a încercat prea tare să camufleze identitatea reală a personajelor sale.  Petre Petrescu (interpretat de Amza Pellea), un inginer comunist intelectual ce face notă discordantă faţă de majoritatea tovarăşilor de partid, este un alter ego al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, iar în secretarul de regională Pavel Stoian (Mircea Albulescu) îl descoperim pe Dej, un lider comunist ce nu pare să se adapteze la „vremurile noi”. Spre deosebire de colegii săi, majoritatea la bază muncitori simpli, Petrescu adoptă un stil vestimentar relaxat, citește reviste străine, poartă ochelari și fumează pipă. Însă adevăratul conflict se structurează în jurul lui Stoian şi discipolului său mai tânăr Mihai Duma (interpretat de Ion Besoiu), de fapt un Ceauşescu idilizat.

Două momente, unul la începutul filmului, iar altul spre finalul său, fixează în mintea spectatorului paralelă voită între Nicolae Ceaușescu și Mihai Duma. Implicat în mișcarea comuniștilor din ilegalitatea celui de-al doilea război mondial, personajul lui Besoiu se întâlnește cu tovarășul Olariu pe care afirmă că-l cunoaște încă din anii `30, de la o acțiune din Timișoara în care s-a ocupat de răspândirea manifestelor, pe când avea doar 14 ani. Este un racord mai mult decât evident la mitologia țesută în jurul tinereții revoluționare a secretarului-general al PCR. În secvența de încheiere, Stoian îi spune celui care îi urmase la conducerea regionalei de partid că va fi bun în diplomație, trimitere străvezie către ambițiile de dirijor al politicii externe a RSR pe care le nutrea Ceaușescu.

Linia conflictului îl opune pe aparatcicul regretabililor ani ’50 „comunistului de omenie”. Duma se dezice de metodele brutale ale mentorului său, considerând că „socialismul trebuie construit cu mâinile curate”. Treburile murdare ale lui Stoian sunt făcute de locotenenții săi, Tiberiu Manu (Octavian Cotescu) și Vasile Olariu (Lazăr Vrabie), ultimul aflat la conducerea Direcției regionale a Securității. La rândul său, Duma folosește în interes propriu politica de cadre pentru a-și promova fidelii. Chiar Stoian se referă la această garnitură nouă de tineri comuniști ca la „generația Duma”.

Procesul lui Petrescu/Pătrăşcanu reprezintă momentul declanșator al rupturii dintre cele două generații de comuniști. Prilejul epurării lui Petrescu se ivește la Plenara regionalei din partid în cadrul căreia se discută obiecțiile ridicate de inginer în legătură cu deschiderea lucrărilor la un baraj. Are loc un adevărat proces politic orchestrat până la virgulă de Stoian și de acoliții săi, cu intervenții și întrebări din sală prestabilite. După cum afirmă tovarășul Manu, „noi ne-am purtat cu mănuși cu tovarășul Petrescu”, așa că de acum se schimbă placa. Inginerul Petrescu este acuzat de atitudini dușmănoase, iar în acest sens sunt folosite frânturi de discuții anterioare scoase din context. Rechizitoriul antiintelectualist are în vedere corespondența sa cu străinătatea, de unde primește „cărți și reviste în limbi străine, imperialiste”. Exclus din partid, arestat și anchetat, Petrescu cedează și mărturisește culpa imaginară de spionaj în slujba cercurilor reacționare și imperialiste.

Abuzurile perioadei Stoian/Dej, edulcorate totuși în film, vor fi incriminate direct de tânărul activist Duma. Acesta îl confruntă pe Stoian în privința deciziei unilaterale de a fi arestat Petrescu fără consultarea Biroului Politic. Pentru prima oară într‑un film românesc, Securitatea apare într‑o lumină defavorabilă, răspunzând la comenzile politice și instrumentând „un dosar cu declarații false cuprinzând fapte pe care Petrescu nu le‑a comis niciodată”. Se insinuează chiar ideea unor torturi fizice la care Petrescu este supus în anchetă. Cu sprijinul aparatului de Securitate condus de Olariu, Stoian instituie un regim de frică în rândul subordonaților săi. Comportamentul său devine unul paranoic – „suntem înconjurați de dușmani” – iar despre Petrescu afirmă că „s-a comportat ca un dușman și l-am tratat ca atare”. Vorbind despre Adevăr, Duma îi mărturiseşte lui Petrescu că intenţia sa este „ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple în acest partid şi în această ţară”. Ulterior, el se referă explicit la „reabilitarea” lui Petrescu.

Scena de final întărește ideea centrală a filmului privind ruptura politică din comunismul românesc odată cu schimbarea de ștafetă de la Dej, la Ceaușescu. Pe un drum de munte îi vedem alături pe cei doi lideri, Stoian şi Duma, braţ la braţ. Primul reprezintă însă trecutul ezitant și discutabil, iar al doilea, viitorul radios al Epocii de Aur. Pe fundal apare şi un indiciu cronologic, iulie 1965, ce marchează momentul zero al regimului Ceaușescu, Congresul al IX‑lea al PCR.

Puterea şi adevărul a avut premiera de gală la Sala Palatului pe 14 februarie 1972, în prezenţa celor doi vicepreşedinţi ai Comitetului Culturii și Educației Socialiste, Dumitru Ghişe şi Ion Brad. Filmul se bucură din primul moment de un sprijin necondiţionat din partea criticii şi publicisticii, iar realizatorii Titus Popovici și Manole Marcus primesc Marele Premiu al Asociației Cineaștilor destinat celui mai bun film al anului 1972.

Dr. Bogdan JITEA

Expert IICCMER

[1] „Protocol nr. 2 al şedinţei Secretariatului CC al PCR din ziua de 29 ianuarie 1969”, în ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 10/1969, ff. 34‑38.