Filmul lui Lucian Pintilie este exemplul cel mai flagrant de cenzură din cinematografia ceaușistă. În timp ce Reconstituirea (1970) în regia aceluiași cineast a rulat pentru câteva săptămâni şi nu a fost interzis oficial, De ce trag clopotele, Mitică? a fost blocat în sertarele cenzorilor ideologici până în ultimele momente ale regimului.
Într-un an în care a avut premiera Croaziera lui Mircea Daneliuc, un film cu puternice valențe antisistem, întrebarea care se pune este ce anume a determinat această decizie radicală a autorităților de a bloca o producție pentru care se cheltuiseră 10 milioane de lei? Mai ales că filmul aparent nu ridica probleme politice sensibile, fiind inspirat din scrierile dramaturgului român de secol al XIX-lea I.L. Caragiale.
După experiența nefericită cu Reconstituirea şi după interzicerea în toamna anului 1972 a spectacolului de teatru după Revizorul lui Gogol, Pintilie alese să se expatrieze și să lucreze în străinătate. Succesele de pe scenele marilor teatre franceze şi mai ales cel pe care l‑a avut în cinematografia iugoslavă cu Salonul nr. 6 îi vor determina pe culturnicii regimului Ceauşescu să îi propună în 1979 revenirea în țară pentru a realiza un film. Dintre toate proiectele pe care le-a predat de-a lungul timpului caselor de film de la Buftea, cel mai inofensiv a fost considerat cel al ecranizării piesei D-ale carnavalului de I.L. Caragiale.
În toamna lui 1979 încep primele prospecțiuni pentru alegerea locațiilor şi se definitivează distribuția filmului, ce include cam tot ce avea mai bun teatrul românesc la ora respectivă. Pe lângă Victor Rebengiuc (Pampon), îi regăsim pe Ştefan Iordache (Mitică), Gheorghe Dinică (Bibicu), Mircea Diaconu (Iordache), Tora Vasilescu (Didina), Mariana Mihuţ (Miţa Baston), Florin Zamfirescu (Catindatul) şi mulţi alţii. Filmul, definitivat sub titlul schimbat De ce trag clopotele, Mitică?, nu s‑a dovedit a fi ecranizarea fidelă a textului piesei așa cum și‑a propus inițial comanditarul, ci reflectă mai degrabă viziunea personală a lui Pintilie asupra universului caragialian.
Din punct de vedere narativ, elementul declanșator este unul clasic comediilor lui Caragiale, cel al unui bilețel de amor care declanșează un șir de situații rocambolești în care sunt prinși eroii filmului, cadrul fiind cel al unei mahalale de la marginea mlăștinoasă a Bucureștiului, cu ulițe desfundate și cu barăci încropite, din care se aud acorduri de muzică lăutărească. Este un pretext pentru Pintilie de a opera un aspru rechizitoriu al societății românești, incomplet modernizate și aflată încă la întretăierea dintre lumea balcanică și cea occidental-europeană. Încă din primele cadre, regizorul îl face complice pe spectator subliniind convenția cinematografică și stabilind racorduri cât se poate de evidente cu actualitatea, prin intermediul inserării echipei sale de filmat. Este folosită o mizanscenă elaborată, cu mai multe planuri narative care se suprapun în adâncimea câmpului vizual, având efectul secundar de a potența realismul filmului.
Acolo unde la Caragiale era o maimuțăreală a normelor de civilizație occidentală, tratată totuși într-o notă jovială, la Pintilie este o devoalare a grotescului și a naturalismului abject. Abundă tușele groase care conturează spoiala de franțuzire a societății, ca de exemplu în scena intonării Marseillezei, o lălăială cântată de cei prezenți la bal care fără excepție nu cunosc versurile.
Racordurile în contemporaneitate nu au scăpat cerberilor ideologici. În special comentariile politice din baia publică a demagogului (Constantin Băltărețu) ce priveau regimul din Rusia – „o tiranie” – sau instigarea la balul mascat din partea aceluiași personaj pentru manifestații de stradă împotriva guvernului, pentru ca apoi să se arate dezamăgit de apatia publică. „Dar noi nu, noi, stăm ca blegii în cafenele și în berării. Și la baruri mascate. Și la carnavaluri. Și lăsăm pe toți atârni-pisicii să-și facă de cap și sub diferite pretexte.” În momentul în care observă că între timp i s-au furat botinele, demagogul strigă exasperat: „țară de hoți și de bagabonți!”.
Însă ceea ce a deranjat cel mai tare, a fost nota dominantă de bășcălie a filmului, în special în secvențele ce vizau simbolurile naționale. Culturnicii regimului se puteau dovedi în multe ocazii mai înțelegători cu criticile sociale și chiar politice, însă nu tolerau nici un fel de afront adus componentei naționale a național-comunismului lui Ceaușescu. Una dintre scenele cele mai problematice ale filmului era aceea a parodierii Războiului Independenței jucată de căței costumați în ofițeri români, secvență în care se cânta imnul și se ridica drapelul.
În urma vizionărilor repetate la care au luat parte principalii responsabili politici cu cinematografia, între care și câțiva membri ai CC al PCR, lui Pintilie i se cer mai multe modificări asupra materialului filmat. Cu încăpățânarea caracteristică, regizorul refuză să-și mutileze creația. O ultimă vizionare a filmului are loc la trei ani distanță de la finalizarea producției, când pe data de 5 ianuarie 1984, Pintilie este convocat de Biroul Executiv al Centralei Româniafilm și consiliul de conducere al Casei de Filme 5. Întreaga ședință se transformă într-o adevărată demascare a cineastului, unul dintre cei mai vehemenți critici fiind chiar un coleg de breaslă, regizorul Mircea Drăgan, care cere cenzurarea la sânge a filmului în sensul Tezelor de la Mangalia pe care Ceaușescu le prezentase cu câteva luni mai devreme.
Încă odată Pintilie pune integritatea sa artistică mai presus de imperativele ideologice și nu acceptă să facă nici un fel de compromis, astfel că filmul rămâne interzis aproape un deceniu, pentru ca evenimentele din decembrie 1989 să permită în sfârșit vizionarea sa de către publicul român. Într‑o notă a Casei de Filme 5 din martie 1990 semnată de Dumitru Fernoagă, a cărui semnătură apare pe toate adresele din anii ’80 care condiționau finalizarea filmului de operarea modificărilor impuse la nivelul conducerii cinematografiei, se face comunicarea că De ce trag clopotele, Mitică? se poate difuza intern și extern.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
