Dacă Puterea și adevărul (1972) a reprezentat un adevărat manifest cinematografic al regimului ceaușist din primii săi ani, scandalul declanșat de filmul Reconstituirea (1970) surprinde limitele liberalizării sale.

În ziua de 10 februarie 1970, conducerea de partid și de stat de la București se strânsese la sediul Comitetului Central în ședința de Secretariat pentru a discuta pe marginea problemelor presante ale momentului. Printre ele se afla subiectul scandalului iscat de filmul Reconstituirea ca urmare a libertăților prea mari pe care Lucian Pintilie, regizorul filmului, le luase vizavi de autorități.

© Fototeca Studiourilor Buftea

Scenariul filmului nu era unul care să fi pus probleme majore, dezvoltându-se în jurul unei reconstituiri filmate de autoritățile locale a unui incident minor petrecut într-un bar dintr-un orășel neindicat de la poalele Carpaților, ce se termină tragic pentru unul dintre protagoniști. Acest pretext este însă folosit de Pintilie pentru a declanșa un aspru rechizitoriu al instituțiilor represive ale statului comunist: procuratura și miliția. Autorul nuvelei după care s‑a realizat scenariul, Horia Pătraşcu, dezvăluie că povestea are la bază o întâmplare petrecută în Caransebeş cu vreo şapte ani mai devreme de momentul filmărilor. Scriitorul era în acel moment activist cultural la Casa de Cultură din localitate şi în această calitate a asistat ca martor la realizarea unui film educativ de către cineclub care îşi propunea să „reconstituie” o bătaie la beţie a unui grup de muncitori ce tocmai îşi luaseră bacalaureatul:

N‑am putut uita niciodată figurile acelea infernale, înspăimântate. Reacţia celor puşi să repete gesturi de violenţă de care acum se ruşinau şi pe care atunci le săvârşiseră la beţie. Prin imagini violente am căutat să combat tocmai această stare de violenţă.[i]

De altfel, în film apare indicaţia cronologică a evenimentelor reale care l-au inspirat pe scenarist. La un moment dat, la televizorul din bar unde se difuza meciul de baraj pentru Divizia B al echipei din localitate se aude un indiciu cronologic, anume anul 1961. Jurnalistul și filmologul Cristian Tudor Popescu consideră că acest detaliu reprezintă supapa introdusă în film de scenaristul Horia Pătraşcu pentru a înşela vigilenţa cenzorilor. Povestea este astfel mutată în plină epocă dejistă, ceea ce fi putut asigura regimului Ceauşescu un alibi.

© Fototeca Studiourilor Buftea

Cei doi tineri care se află în centrul Reconstituirii, Ripu (Vladimir Găitan) și Vuică (George Mihăiță), reprezintă o întreagă generație, al cărei elan spre libertate este retezat din fașă de un sistem coercitiv. În acest sens, replica rudimentarului plutonier de Miliție jucat de Ernest Maftei, care le cere celor doi tineri să respecte întocmai indicațiile trasate, este sugestivă. „Să fie ca-n viață. Să faceți cum spunem noi!”. Într-o secvență ulterioară, este întărită de către același milițian ideea obedienței în fața sistemului: „Băgați-vă mințile în cap și faceți ce vi se spune.” Înregimentarea forțată a tineretului într-o societate opresivă, lipsită de libertate este demascată de singura voce lucidă a filmului, care aparține unui intelectual blazat de provincie, profesorul Paveliu (interpretat de poetul-actor Emil Botta) „Știți foarte bine că una e să îndeplinești o sarcină în condiții de siguranță, de securitate personală și cu totul altceva e să faci același lucru într-o atmosferă viciată”. Paradoxal, vocea rațiunii aparține unui alcoolic, aspect care împreună cu alte detalii biografice compromițătoare din punct de vedere politic îl vulnerabilizează în fața autorităților. „Tu știi că am dreptate” – îi răspunde profesorul secretarului de partid Drăgan – „și atunci strigi: Atenție, tovarăși, e beat. Atenție, tovarăși, are un unchi în Mexic!”. Însă ceea ce anihilează mesajul profesorului este antiintelectualismul ambiental, devoalat de Pintilie prin intermediul plutonierului de miliție care i-o retează brutal lui Paveliu: „Și ce dacă sunteți voi intelectuali?”

© Fototeca Studiourilor Buftea

Paveliu înțelege dimensiunea politică a frondei tinerilor și avertizează despre pericolul ce planează asupra lor. „Această baracă dărâmată poate fi interpretată și altfel. Poate fi interpretată politic!”

Nu este de mirare că reacția autorităților la vizionarea filmului a fost una similară cu cea a omologilor din film. Reconstituirea este scos din cinematografe la scurt timp de la premiera lui din 5 ianuarie 1970, provocând reacția de protest a lui Pintilie, susținut de voci importante din zona presei culturale. În ședința de Secretariat din data de 10 februarie 1970 se discută așadar și despre vâlva din jurul cenzurării filmului. Printre cei care cu acest prilej s-au pronunțat vehement împotriva atitudinii lui Pintilie se află și Ion Iliescu, la acel moment ministru pentru problemele tineretului, care formulează un rechizitoriu general al climatului mult prea liberal din cinematografie, concentrându-și apoi atacul pe cazul specific al regizorului filmului în culpă. Ultimul cuvânt îl are Nicolae Ceaușescu care deși adoptă o poziție mai relaxată în raport cu mai tinerii săi colegi, Ion Iliescu și Dumitru Popescu, nu ajută ca filmul să fie salvat de la cenzură. Din intervenția sa înțelegem motivul pentru care Reconstituirea a fost în cele din urmă trecut pe linie moartă. Spre deosebire de ceilalți prezenți la ședință, pe conducătorul comunist l-a deranjat mai puțin modul în care au fost portretizate autoritățile statului. Ceea ce l-a revoltat pe Ceaușescu a fost ilustrarea neortodoxă ideologic atât a poporului în ansamblul său, cât mai ales a categoriei sociale care în viziunea sa ar fi trebuit să fie piatra de temelie la construcția comunismului: tineretul revoluționar.

În legătură cu filmul acesta Reconstituirea, mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte miliţieni. Ei şi ? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este faptul că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real, şi pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni. Pe miliţieni pot să‑i critice, că avem mulţi proşti. Aici pe acest fapt s‑a pus accentul, şi nu pe faptul că prezintă într‑o formă denaturată tineretul nostru şi publicul. Iarăşi critica noastră nu a criticat aceste neajunsuri. De aici a pornit toată problema, cum că Miliţia nu e de acord că este criticată. Critica a fost pusă pe alte baze, încât să se axeze pe ceea ce este real. Pe urmă, în filmul acesta nu există nimic din punct de vedere artistic. Să‑l ţineţi pe piaţă atâta timp cât vin spectatori şi să‑l trimiteţi şi la concurs, dar între timp să luăm măsuri ca să facem numai filme care să corespundă. Să atacăm şi probleme serioase, de critică a fenomenelor negative din societatea noastră, din activitatea organelor noastre. Să nu ne fie teamă să atacăm aceste fenomene, dar să le atacăm real, nu cu prostii, cu îndobitocirea tineretului, care nu corespunde realităţii[ii].

© Fototeca Studiourilor Buftea

Ceaușescu a intuit corect subversiunea politică a filmului. Scena din final, cu moartea unuia dintre tineri şi reacţia de o indiferenţă animalică a mulţimii ce se întorcea de la meci, reprezintă o radiografie amară a unei societăţi abrutizate şi narcotizate de o ideologie insensibilă la dramele individuale. Decizia interzicerii filmului devine pe cale de consecință un gest politic ce trasează limitele liberalizării culturale de care se bucurase cinematografia română în cea mai mare parte a deceniului anterior.

[i] Adina Darian, „Să aşteptăm Reconstituirea”, în Cinema, nr. 10/1968, p. 4.

[ii] „Protocol nr. 2 al şedinţei Secretariatului CC al PCR, 10 februarie 1970”, în ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 14/1970, pp. 52-53

Bogdan JITEA

Expert IICCMER