Trilogia Brigada Diverse a apărut după un hiatus de câțiva ani în care filmul polițist a fost aproape inexistent pentru producția de filme de la Buftea. Această absență a unui întreg gen de filme este reflectarea în plan cinematografic a șubrezirii poziției Ministerului de Interne după plenara CC al PCR din aprilie 1968, când în spatele ușilor închise au fost criticate „greșelile comise de partid în trecut”, cu trimitere directă la rolul instituției conduse de Alexandru Drăghici în represiunea politică. A fost nevoie să treacă un interval suficient de timp pentru ca principalul instrument represiv al regimului, care suferise transformări instituționale importante după plenară, să recâștige încrederea lui Ceaușescu. Situația se schimbă la începutul anilor `70, atunci când Ministerul de Interne inițiază o serie de colaborări cu cinematografia care aveau drept scop reabilitarea imaginii sale instituționale.
Pe lângă filmele de acțiune realizate după aceeași schemă jdanovistă a anilor ’50, cu vigilenții agenți români care dejoacă planurile malefice ale spionilor străini, acum sunt realizate și o serie de comedii polițiste cu escroci inofensivi, care se bucură de un mare succes de public și, din acest motiv, sunt profitabile atât financiar, cât și propagandistic. Cele mai cunoscute sunt filmele regizate de Mircea Drăgan din seria Brigada Diverse (1970‑1971) și Astă seară dansăm în familie (1972) de Geo Saizescu, în aparență comedii ușoare, în care crima nu prea e luată în serios. Într‑un interviu acordat istoricului american Michael Stoil în mai 1975 la București, filmologul Henri Dona descifrează mesajul politic al acestor producții care au scopul de a prezenta realitățile socialiste ca fiind ferite de infracționalitatea cotidiană a societăților capitaliste : „Genul de filme pe care îl primim din Vest ce ilustrează viața de zi cu zi a poliției și criminalilor nu este posibil în România. Noi nu arătăm crime serioase în filmele noastre, cu excepția contextului lor politic”.
În cazul seriei Brigada Diverse, titlul de lucru inițial, Brigada Mărunțișuri, indică intenția realizatorilor de a nu acorda o atenție deosebită gravității infracțiunilor, care sunt expediate în zona faptului divers. Cele trei filme realizate într-un interval de un an de zile au la bază dosare reale ale Miliției, instituție care a participat activ la producția lor. Pe generic se menționează că filmele sunt realizate cu sprijinul Inspectoratului General de Miliție, iar drept consultanți sunt trecuți colonelul Valeriu Buzea, căpitanul George Sandu și colonelul Nicolae Ștefănescu. Nu-i de mirare așadar că în pofida unor stângăcii din partea unor cadre inferioare de Miliție, cum ar fi plutonierul Căpșună (Sebastian Papaiani) și sergentul-major Cristoloveanu (Dumitru Furdui), de altfel bine intenționate, în general imaginea Miliției din întreaga serie este una care emană competență și profesionalism, având mereu situația sub control.
Orice fel de sugestie privind statutul privilegiat pe care ofițerii MAI îl aveau în societatea ceaușistă este înlăturată. Astfel, atât comandantul închisorii care îi eliberează pe cei trei pungași (Gogu Steriade – Dem Rădulescu, Trandafir – Puiu Călinescu, Patraulea – Jean Constantin), cât și maiorul Dobrescu (Iurie Darie) sunt arătați fumând țigările populare Snagov, nu Kentul capitalist care de obicei era procurat „pe sub mână”, nefiind disponibil cetățeanului obișnuit. Chiar și fanfaronada directorului CSMF (un acronim fictiv) Vornicescu, interpretat de Ion Besoiu, din cel de-al doilea film al seriei, care apelează la cineva sus-pus din Miliție, se dovedește un bluf, „pila” în cauză fiind de fapt sectoristul cartierului. În acest mod, scenariștii aruncă în derizoriu fenomenul endemic al intervențiilor informale din cadrul sistemului PCR (Pile-Cunoștințe-Relații). Doar în primul film din serie, unul mai puțin encomiastic la adresa activității Miliției, este o replică ce sugerează statutul social aparte al cadrelor MI, cu Patraulea care se adresează proaspetei sale logodnice: „Luminița, dumnealui poa` să spună orice, că-i căpitan”.
De cealaltă parte a baricadei se găsește fauna infracțională care intră în atenția Miliției, invariabil provenind din aceleași medii aflate în afara societății socialiste. Cei care comit fărădelegi sunt cu precădere rămășițe sociale ale defunctei pături burghezo-moșierești a Vechiului Regim, prezentați locuind în imobile interbelice înțesate de antichități și întreținând legături suspecte în ochii autorităților cu străinătatea. În B.D. în alertă, căpitanul Panait (Toma Caragiu) anchetează o rețea de falsificatori de bancnote și se deghizează într-un bătrân colecționar descendent dintr-o familie ilustră care decide să-și vândă tablourile, întrucât i se aprobase emigrarea în Canada. Prin această stratagemă, ofițerul de Miliție speră să se poată infiltra în lumea escrocilor de teapa lui Trandafir, care la rândul său apelează la o relație pentru a obține produse de lux inaccesibile pe piața românească, de la o doamnă ce primește „pachete din străinătate”.
În cel de-al treilea film al seriei, B.D. la munte și la mare, personajul antagonist este Mișu cu nume franțuzit Vasilesco (Ion Finteșteanu), un român stabilit în străinătate în urmă cu 30 de ani. Întors în țară cu intenția de a sustrage obiecte de patrimoniu, el este sprijinit de vechi „combatanți”. Cele trei decenii care se scurseseră de la plecarea sa, în timpul cărora potrivit propriei mărturisiri afacerile sale ilegale se extinseseră la scară globală, ar putea să sugereze că Vasilesco fugise din România în urma „rebeliunii legionare”, iar foștii „combatanți” ar fi așadar vechii „camarazii” din Garda de Fier. Este o ipoteză de lucru care nu a fost încă confirmată și din alte surse. Între timp, după cum unul dintre acoliții lui Vasilesco îl pune în temă pe versatul escroc,
„Pe aici s-au schimbat multe. E greu de pus ceva la cale. Iar ăștia de la Miliție s-au făcut ai dracului”.
Crimele majore provin din afara țării, așa cum e cazul rețelei de stupefiante din ultimul film al seriei, care intră pe la Vama Veche și iese pe la punctul de trecere de la Oradea, deservită de personaje cu mutre voit alogene, ce nu se dau în lături de la asasinate pentru a-și atinge scopurile.
Laitmotivul străinătății este legat și de demersurile dubioase pe care le face trioul comic proaspăt ieșit din închisoare, care caută reintegrarea în societate. În cel de-al doilea film, ei își exprimă intenția de a lucra în domenii care nu implică munca fizică, în industria muzicală sau în turism, activități pe care de obicei autoritățile comuniste le priveau cu o suspiciune sporită. Spre exemplu, Trandafir mărturisește că vrea să fie instructor artistic la un ansamblu care face deplasări în străinătate. În ultimul film al seriei, cei trei organizează o audiere de tinere talente feminine cu promisiunea de contracte în Japonia, pentru care primesc diverse „atenții” în bani, vag disimulate în „recomandări”. La un moment dat, o concurentă înmânează un plic cu un teanc substanțial de bancnote de 100 de lei, afirmând că o recomandă „un frate mai mare care a fost mandatar”. Pentru contemporani, era o trimitere la experimentul „mandatarilor” prin care pentru o scurtă perioadă de timp, între 1967-1969, se permisese o anumită formă de comerț particular, una din puținele breșe în monopolul economiei de stat din România comunistă. Apelul la tipul mandatarului funcționează la nivel scenaristic în același mod precum cel la nepmenii – exponenții Noii Politici Economice (NEP) promovată de Uniunea Sovietică între 1921-1927 – din romanele lui Ilf și Petrov, subliniindu-se astfel că situațiile prezentate nu sunt caracteristice societății comuniste, ci țin mai degrabă de un sistem de valori capitaliste străine acesteia.
Operațiunea de cosmetizare a imaginii Miliției a fost sabotată de un factor neașteptat: talentul comic al interpreților celor trei escroci. Atenția a fost abătută de la integritatea și competența cadrelor de Miliție, cam prea în disonanță cu realitățile din teren, spre simpaticii coțcari, cu ale căror „descurcăreli” la marginea sistemului spectatorii se identificau mult mai ușor. Astfel, intenția propagandistică nu a avut rezultatele scontate, iar Brigada Diverse a intrat rapid în cultura populară prin replicile în parte improvizate de marii actori de comedie care imprimă accente subversive ce au scăpat realizatorilor. Așa se explică succesul seriei și după prăbușirea eșafodajului comunist, în contrast flagrant cu ce s-a întâmplat cu restul produselor propagandistice de serie care au sucombat în uitarea publică.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
