Industria de filme din România ceaușistă, cu tot controlul ideologic exercitat prin intermediul unui complex lanț de comandă, nu a fost totuși un monolit propagandistic, permițând în anumite momente apariția unor breșe speculate cu îndrăzneală de cineaștii nonconformiști. Astfel a fost cazul intervalului de câțiva ani de la răscrucea deceniilor 8 și 9, când în plin protocronism cultural, în cinematografie sunt realizate o serie de filme de actualitate care prezintă nefardat realitățile societății ceaușiste. Printre ele, Proba de microfon de cineastul de autor Mircea Daneliuc, poate cel mai liber film românesc al acelei perioade.
Influențat de stilul ciné-vérité pe care l-a asimilat pe filieră franceză, impetuosul regizor sparge canoanele narative clasice care dominau cinematografia românească a acelor vremuri și intră abrupt în subiect cu o secvență filmată de la distanță în decorul autentic al Gării de Nord, cu camera ascunsă. Daneliuc îl interpretează pe protagonistul Nelu Stroe, operator al unei echipe de filmare de la televiziunea națională care realizează un reportaj social despre pasagerii pe tren, o parte dintre ei prinși fără bilet. Sunetul înregistrat în priză directă, de multe ori fără racord cu imaginile care se derulează pe ecran, surprinde crâmpeie realiste de viață relatate într-un limbaj frust, cu accentele regionale specifice diverșilor intervievați. Spre exemplu, o femeie simplă povestește cum a fost abordată de un bărbat în Iași care a convins-o să vină cu el și a plimbat-o cu mașina prin mai multe localități din Moldova, pentru ca într-un final să ajungă la București unde a sechestrat-o și a violat-o. Femeia continuă împăcată cu situația sa și dezvăluie cum s-a apucat să deretice prin casa abuzatorului, expediind astfel prima parte a confesiunii sale traumatice în zona faptelor diverse. De partea cealaltă a microfonului o avem pe reportera Luiza (Gina Patrichi), care își interoghează inchizitorial subiecții, având în plus la dispoziția sa organele de Miliție de la secția din Gara de Nord.
În mod gradual, dintre cei intervievați se detașează personajul lui Ani Covete (Tora Vasilescu), o fată de comitet nițel flușturatică, cu o prezență fizică stridentă, care e prinsă fără bilet. Speculând vizibilul interes al lui Nelu pentru ea, Ani îl caută ulterior, încercând să-l convingă să o scoată din reportajul care, din modul cum au avut loc interviurile, intuim că este unul de tip demascator, cu intenții moralizator-educaționale. Când se întâlnesc, cei doi trec extrem de rapid de la apelarea politicoasă de persoana a II-a plural, la cea informală de pertu, iar Ani ajunge să-i ceară cu mare naturalețe bani bărbatului pe care abia îl cunoscuse.
Nelu, cu toate că pare că nu prea-i pasă de sistem, funcționează totuși în limitele sale, îi respectă regulile, ca atunci când refuză să urce în tren fără bilet, și se folosește de avantajele pe care i le aduce statutul profesional, eludând o vreme încorporarea în armată. În schimb, Ani trăiește mai degrabă în afara sistemului. Nu are loc de muncă sau domiciliu stabil, este mereu în goană după banii pe care îi procură din te miri ce combinații, respinge regulile sistemului și merge fără bilet de tren. „Ce faci dragă, strici ciubucul omului?”, îi spune lui Nelu care nu-i dă șpagă nașului de tren, preferând să plătească amenda. Tot de ciubuc se folosește descurcăreața Ani atunci când unge rotițele sistemului pentru a-și interna fratele depresiv și alcoolic în spital.
Caracterul subversiv al personajului Torei Vasilescu este completat de maniera de documentar observațional pe care regizorul o folosește pentru a capta de la firul ierbii realitățile societății ceaușiste. De exemplu, în momentul în care Ani vinde unui bișnițar de pe Lipscani plombele de aur ale tatălui lui Nelu, camera este pusă la capătul unui gang întunecat, ce dă astfel senzația de flagrant. Alegerea regizorală se dovedește consecventă în secvența în care Nelu ajunge la Târgoviște într-o investigație particulară asupra trecutului lui Ani. Aici o vizitează pe o bătrână – mama presupusului iubit al lui Ani – care locuiește într-un bloc sărăcăcios, un adevărat ghetou, pe care Daneliuc preferă să-l filmeze dinspre curtea interioară, năpădită de gunoaie. Subversivitatea încadraturii imaginii devine ironică atunci când regizorul focalizează pe o cabină telefonică, tăind în mod intenționat negația NU din îndemnul „Nu distrugeți cabinele și aparatele. Sunt bunuri ale poporului”.
Prăpastia între imaginea livrată de regim și realitățile cotidiene este cel mai bine evidențiată la nivel lingvistic. În interviurile luate de Luiza, limbajul de lemn al oficialităților se află într-o marcantă disonanță de cel colocvial, al oamenilor obișnuiți, aspect taxat de reporteră: „Se pare că vorbim cu toții într-un fel și-n șabloane”. Cele două lumi – a birocraților și a simplilor cetățeni – se întâlnesc la oficiul forțelor de muncă unde Nelu încearcă să-i găsească o slujbă lui Ani. Aici, cei doi dau de funcționari sictiriți și disprețuitori, mai degrabă sensibili la atenții și la funcții, decât la cazurile sociale pe care le au în față.
Personajele centrale au propriile mobiluri interioare, care nu au nimic de a face cu principiile eticii comuniste pe care în mod ipocrit Luiza le clamează atât în reportajele sale, cât și în interacțiunea cu ceilalți doi. Nelu „pierde” casetele filmate cu Ani la Gara de Nord, iar apoi o manipulează în scopuri personale pe Luiza, folosindu-se de slăbiciunea acesteia pentru el. După ce mimează apropierea de ea, cabotinul Nelu se dezvăluie sub un rânjet lupesc care îi demonstrează Luizei că a fost doar o șaradă. La rândul său, femeia rănită în orgoliu personal are grijă ca Ani să nu primească slujba la televiziune, camuflându-și gelozia sub o mască moralistă. „Fetei ăsteia i-a cam fost dragă brambureala”.
Interdependența celor trei se destramă pe final. În mod surprinzător pentru Nelu, în viața Luizei apare un alt bărbat. La rândul său, agitatul operator de televiziune realizează că nu poate scăpa la nesfârșit de încorporare. Viața în armată este prezentată într-o manieră care nu are mai nimic eroic, predominând rutina și plictiseala cazonă. Atât Nelu, cât și Ani termină tumultoasa lor poveste de dragoste în malaxorul nivelator al sistemului. Aflat în permisie, Nelu merge la Fieni pentru a o întâlni pe Ani. Orășelul industrial e filmat strivit de-a dreptul de uriașa fabrică de ciment care-i domină perspectiva.
Metamorfoza celor doi este inclusiv una fizică, cu Nelu în uniformă de militar, tuns și ras regulamentar, iar cu Ani ieșind de pe poarta fabricii la care ajunge să lucreze îmbrăcată modest, cu părul neglijent strâns într-un coc banal. Camera care se ridică și panoramează de la distanță deasupra celor doi îi integrează în masa amorfă a cetățenilor care trec pe străzile desfundate ale cenușiului centru muncitoresc. Destinele lui Nelu și Ani, care așteaptă un copil cu un alt bărbat, sunt înghițite de sistemul pe care pentru o scurtă perioadă de libertate tinerească l-au fentat împreună, așa cum la rândul său, regizorul Mircea Daneliuc a reușit să fenteze rigorile ideologiei ceaușiste prin acest improbabil Proba de microfon.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
