Penultimul film al regretatului Alexandru Tatos este una dintre cele mai atipice și neîncadrabile creații cinematografice realizate în România socialistă. Secretul armei…secrete se află la întrepătrunderea mai multor genuri. Pe de o parte basm cinematografic, pe de alta musical și pe alocuri chiar călcând pe teritoriul S.F.-ului, bizara comedie camp cu elemente de satiră antirăzboinică și antitotalitară i-a luat prin surprindere pe decidenții politici responsabili cu industria ceaușistă de filme, ceea ce explică premiera sa la doi ani și jumătate de la intrarea în producție.
Din paginile jurnalului regizorului se pot desprinde interminabilele obstacole cu care acesta s-a confruntat pentru a putea realiza Secretul armei…secrete. Furibunda diatribă susținută de Ceaușescu la Mangalia în cadrul „Consfătuirii de lucru pe problemele muncii organizatorice și politico-educative” din 2-3 august 1983, declanșează un nou îngheț cultural care afectează direct cinematografia. La scurt timp de la lucrările consfătuirii, Tatos notează premonitoriu că
iubitul nostru conducător a dat ultima lovitură producției cinematografice. De acum înainte, cel puțin câțiva ani buni, nu se vor mai putea face filme la noi. Acesta este lucrul cel mai grav, care trebuie să mă facă să mă gândesc foarte bine la ceea ce va fi cu mine de acum încolo.
Regizorul propusese la începutul anului 1983 un scenariu intitulat Feriți-vă de zmei bazat pe piesa de teatru a lui Vasile Alecsandri, „Sânziana și Pepelea“. Proiectul este respins de Consiliul Culturii și Educației Socialiste (CCES) aflat sub conducerea Suzanei Gâdea, problemele cinematografiei fiind în competența prim-vicepreședintelui Ion Traian Ștefănescu. În pofida pesimismului afișat în urma tezelor de la Mangalia, Tatos se luptă în continuare pentru film și, după o așteptare de aproximativ trei ani, reușește să-l convingă pe noul adjunct de la CCES, Mihai Dulea, să-l includă în planul tematic anual. La întâlnirea pe care a avut-o cu temutul culturnic în ziua de 20 octombrie 1986, i s-a cerut să evite satirizarea personajelor și să accentueze dimensiunea pacifistă care cadra cu retorica oficială a luptei pentru Pace al cărei campion se visa Ceaușescu. Va trece încă jumătate de an pentru ca scenariul să intre în producție, timp în care regizorului i se vor impune noi modificări. Vizionarea pentru aprobarea difuzării filmului cu titlul schimbat în Secretul armei…secrete are loc abia pe 15 februarie 1989, în prezența Suzanei Gâdea și a lui Mihai Dulea. Președinta CCES, care adormise în timpul vizionării, dă undă verde filmului la final, după ce adjunctul său îi povestește subiectul. Destinul producției nu se sfârșește însă aici, iar Tatos este nevoit să mai facă încă o modificare în urma unei discuții cu Dulea, eliminând o replică de la începutul filmului: „cu asemenea poliție secretă…”. Despre teroarea cenzurii vicepreședintelui CCES, regizorul scrie în jurnal la scurt timp de la acest episod.
Ea, teroarea, persistă în subconștient și, oricât îmi propun „să-mi dau drumul”, aripile mele sunt ciuntite. De fapt, deasupra planează „teroarea cea mare”, care frânge din start orice motivație. Cum să faci un lucru bun, din inimă, în aceste condiții?
Intriga filmului este una inspirată din registrul commedia dell’arte, cu răsturnări improbabile de situații, cu schimbări repetate de identități și cu gaguri burlești, adăugate toate în jurul scheletului narativ al idilei romantice care se înfiripă între fata Împăratului, Frumoasa (Manuela Hărăbor), și grădinarul palatului, Voinicul (Adrian Păduraru). Între cei doi se interpune o galerie întreagă de personaje colorate, multe dintre ele inspirate din lumea basmului românesc. Împăratul (Victor Rebengiuc), secondat de un Mare Sfetnic (Dem Rădulescu), hotărăște să-i găsească un soț fiicei sale și organizează un concurs pentru pretendenții la mâna acesteia, dar și la tronul Împărăției Lumii, la care iau parte Burtă-Verde (Mitică Popescu) și Gâtlej-Uscat (Horațiu Mălăele), un fel de Flămânzilă și de Setilă. Motivul principal al Împăratului se dovedește unul cu mult mai meschin, anume provocarea cu tot dinadinsul a unui război pentru a-și experimenta arma secretă. În acest sens, profită de pe urma pasiunii pe care Frumoasa o trezește în Zmeul Zmeilor – interpretat de un Mircea Diaconu cu colți de vampir și cu vocea sâsâită – și jubilează în momentul în care acesta din urmă îi răpește fiica, obținând mult visatul pretext de război. „Cu cât mai barbar un război, cu atât mai sfântă trebuie să pară cauza lui […] E contribuția mea la teoria războiului. Istoria va avea nevoie de ea ca să-și justifice măcelurile”.
Produs în condițiile de austeritate economică ale perioadei finale a regimului ceaușist care impusese tăieri drastice de bugete în industria cinematografică, Secretul armei…secrete dispune de efecte speciale rudimentare, de decoruri sărăcăcioase, în parte machete realizate la Studiourile Buftea. Cu toate acestea filmul este unul inventiv, punând în scenă situații absurde, cum ar fi de exemplu secvența în care armata Împăratului reușește să intre în submarinul Zmeului folosindu-se de un hilar „cal troian”: o rață uriașă. Scenografia, semnată de arhitectul Mircea-Duduș Neagu, poartă o amprentă postmodernă, accentuată de inserturi contemporane. Astfel, pe ecranele folosite de poliția secretă pentru a-i urmări pe supușii Împăratului se derulează partide de fotbal din Bundesliga, cu fondul sonor asigurat de comentatorii germani. Costumele Liei Manţoc combină elemente baroce, precum impozanta perucă buclată a Împăratului, cu piese vestimentare punk, ca în cazul hainelor de piele cu ținte metalice și strânse pe corp ale Spaimei Codrilor (Carmen Galin), cu flamboaianta sa coafură, una tipică starurilor pop-rock ale anilor `80. Sora Zmeului performează muzical cu o piesă de Horia Moculescu, pe o scenă deasupra căreia tronează un disco-ball care răspândește haotic fascicule multicolore de lumini. În același registru contemporan cu accente subversive operează și replicile personajelor filmului, precum cea a Zânei Lacului (Emilia Dobrin), care îi spune Voinicului: „Dacă nu ai relații, poți să fi tu cine-oi fi!”. Pentru spectatorul epocii ceaușiste era o trimitere mai mult decât evidentă la sistemul PCR (Pile-Relații-Cunoștințe) după care funcționa societatea românească la nivel informal, în contextul falimentului economic și politic al regimului comunist.
Premiera filmului are loc abia pe 2 iulie 1989, la cinema „Studio” din capitală. La capătul unui interminabil proces de negocieri succesive cu aparatul ceaușist de cenzură, autorul reușește în cele din urmă să transmită publicului propria sa viziune artistică. Ieșit din această extenuantă confruntare cu sănătatea șubrezită, Alexandru Tatos moare la scurt timp de la căderea regimului, în ultima zi a lunii ianuarie 1990, pe când avea doar 52 de ani.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER