În primii ani de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, armonizarea trecutului naționalist la noile realități ideologice a părut pentru aparatul de propagandă comunist o sarcină aproape imposibilă. Cu atât mai mult în cazul armatei, un adevărat bastion al reacționarismului și naționalismului anticomunist, dar în același timp o instituție esențială pentru funcționarea noului regim de democrație populară. Pentru entuziaștii constructori ai socialismului nimic nu putea fi ireconciliabil, cu atât mai mult cu cât aveau la îndemână instrumentele teoretice ale materialismului dialectic. Procesul de integrare graduală a elementelor naționale în narativa propagandistică se vede cel mai bine în reflectarea loviturii de stat de la 23 august 1944, care într-o primă fază poartă titulatura de „eliberarea țării de către glorioasă armată sovietică”, pentru ca ulterior să devină „insurecția armată antifascistă”, ocultându-se astfel contribuția puterii tutelare de la Moscova, iar în ultimii ani să fie folosită interminabila terminologie de „revoluție de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă”, ceea ce sugera contribuția întregului popor – inclusiv al Armatei – la procesul facerii noului regim socialist. Imaginea armatei, așa cum apare pe marele ecran comunist, urmează fidel acest parcurs discursiv. În filmele din prima fază a regimului comunist precum Nepoții gornistului (1953) sau Viața nu iartă (1957), aceasta e tratată mai degrabă nefavorabil, ca exponentă a vechiului regim, iar meritul schimbării politice de după 23 august 1944 îi este atribuit exclusiv Armatei Roșii. Distanțarea de Moscova și adoptarea unei linii ideologice național-comuniste face ca blamarea armatei române să înceteze și rolul sovietic să fie estompat.
Filmul care nu doar că reabilitează complet Armata română, dar în care aceasta devine și forța cea mai importantă în „eliberarea de sub jugul hitlerist” este Pe aici nu se trece (1975). Regizorul însărcinat cu această întreprindere ideologică a fost la prima vedere o alegere surprinzătoare. Chiar dacă trecuse de 40 de ani, Ion Doru Năstase era la acel moment un debutant în regia filmului de lung metraj. Considerat un meseriaș al scenelor de acțiune, el lucrase foarte mult ca regizor secund la o serie de producții istorice și de război, iar cu un an înainte regizase unul dintre cele patru episoade ale seriei de televiziune Un august în flăcări, după scenariul lui Eugen Barbu. În mod special experiența căpătată pe platourile de filmare ale lui Mihai Viteazul (1971) l-a ajutat la coregrafia trupelor și la secvențele de luptă de la Pe aici nu se trece. Desemnarea sa ca regizor principal pare că a fost primită cu anumită reticență de echipa de filmare, iar stilul său contondent de lucru nu l-a ajutat prea mult, după cum lasă să se întrevadă desele sale conflicte cu operatorul, scenograful și alți tehnicieni, așa cum sunt surprinse de dosarul de producție a filmului.
Dacă Doru Năstase era în definitiv un regizor de plan secund, scenariul îi aparținea cineastului esențial al industriei comuniste de film. Titus Popovici semnase scenariile unora dintre cele mai importante filme românești, iar angajamentul său politic era deasupra oricărui dubiu, așa cum nota în acei ani Radu Cosașu în revista Cinema: „Titus este unul dintre cei mai însemnați, încă din leagănul său literar, cu semnul acestor doi mari crini de foc: politicul și revoluția. Niciodată n‑a fost necesar să i se explice importanța socialului în artă, a opțiunii intelectuale de stânga, marxiste, antifasciste, antitotalitariste, a marilor responsabilități comuniste”. Subiectul filmului comandat de regim este unul inspirat din realitatea istorică a implicării Școlii de subofițeri de infanterie de rezervă din Randa (jud. Arad) la luptele de la Păuliș pe Mureș în zilele imediat următoare răsturnării regimului antonescian. În textul scenaristic predat de Popovici și pus în scenă sub bagheta regizorală a lui Năstase, contribuția cadeților este mult augmentată, așa cum se convenise anterior cu directorul Casei de filme 5 Dumitru Fernoagă, pentru ca subiectul să fie tratat „în stilul marilor epopei închinate eroismului, spiritului de sacrificiu și abnegației, dragostei de patrie de care poporul nostru a dat dovadă în toate momentele de grea cumpănă ale istoriei.”
Scenariul predat de Titus Popovici este unul pe linie, nepunând probleme ideologice cadrelor de conducere din cinematografie care au cerut doar câteva modificări minore, în special la dialoguri. Construcția narativă se axează previzibil pe confruntarea propriu zisă între cele două tabere prezentate într-o manieră mai degrabă maniheistă. Cea română e formată din tineri puri și idealiști animați de un înalt simț al datoriei patriotice. Pacifistul cadet Andrei Petrescu (Vlad Rădescu), fiul unui veteran român din primul război mondial, se scutură repede de îndoielile pe care le are în privința justeții războiului și are parte de un sfârșit eroic pe câmpul de luptă, scenă plină de patetism îndelung coregrafiată de regizor. De cealaltă parte se află o masă mai degrabă indistinctă de soldați hitleriști care în momentul în care interacționează cu românii depun mult prea ușor armele, lăsând senzația unei deziluzionări totale. Ofițerii lor sunt în schimb înfățișați în toane extrem de îngroșate, cu poncifele de rigoare aplicate naziștilor din filmele de gen. În mod special căpitanul Reinhardt (George Motoi) este epitomul pe două picioare al nazistului cerebral, cult și sadic. Încă din primele secvențe ale filmului e prezentat ascultând muzică de orgă într-o catedrală gotică dărăpănată, filosofând nihilist și exersându-și cruzimea pe tinerii cadeți. După ce folosește ca scut uman civilii din localitate, îi mitraliază cu sânge rece, omorând inclusiv un soldat din subordine care se interpusese între el și un bebeluș.
Cu excepția unor notabilități locale compromise care trădează inevitabil comunitatea pe care o conduc, grosul populației face front comun în apărarea localității lor și în ajutorarea militarilor după o scurtă perioadă de expectativă. Nu lipsește din tabloul acestui microunivers al societății românești nici comunistul local, reprezentat de un tânăr eliberat din temnițele burghezo-moșierești odată ce vechiul regim e răsturnat.
Tatăl utecistului Adrian (Victor Mavrodineanu) este Ilarie (Ilarion Ciobanu), un fost combatant de la Mărăști și Oituz, care la început nu privește cu ochi buni opțiunea politică a fiului său, preferând ca acesta să se fi alăturat mai degrabă partidelor respectabile, precum cele ale „domnilor Brătianu și Maniu”. Aici e momentul în care intervine noutatea majoră a filmului în raport cu producțiile anterioare centrate pe actul de la 23 august 1944. Deși e un personaj important în economia filmului și pune umărul la lupta antifascistă, rolul tânărului comunist nu devine esențial. În lupta împotriva hitleriștilor, armata deține controlul deplin. Adrian se oferă voluntar, însă este respins de către colonelul Maxineanu (Silviu Stănculescu), comandant al Școlii de subofițeri și fost absolvent al Școlii Militare de la Saint-Cyr – așadar un exponent al Vechiului Regim – pe motivul lipsei de pregătire militară. De notat că în Delirul, roman apărut în același an, Marin Preda îl prezintă pe mareșalul Ion Antonescu nu doar absolvent, dar chiar șef de promoție al Școlii Militare de la Saint Cyr, o ficțiune literară care a ajuns să fie luată drept adevăr istoric în mediile populare. Acțiunea concertată de spălare a imaginii armatei este vizibilă în maniera entuziastă prin care trupele vestea întoarcerii armelor din seara lui 23 august 1944, ca și cum toți anii anteriori de luptă alături de germani ar fi fost șterși cu buretele din memoria colectivă. Inclusiv ofițerii lor răsuflă ușurați de întorsătura de situație.
Sinteza deplină între cele două componente doctrinare ale ceaușismului, naționalismul și comunismul, se realizează în momentul scenei pline de patos a martirizării bătrânului Ilarie predat germanilor de către colaboraționiștii locali. În fața plutonului de execuție, acesta exclamă „Trăiască România Mare!”. Pifanii horthyști ratează ținta aparent din nepricepere, iar Ilarie apucă să strige „apăi dacă-i p-așa, atunci trăiască și comuniștii!”, înainte de a fi mitraliat de sadicul căpitan Reinhardt. Metamorfoza e completă a averescianului de odinioară care îmbrățișează cauza comunistă în ultimele clipe ale vieții sale. În definitiv, Pe aici nu se trece încapsulează cinematografic principalul paradox ideologic ce constituie piatra unghiulară a specificității regimului Ceaușescu, anume recuperarea trecutului naționalist în prezentul socialist.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
