În vara anului trecut, scriitorul Cristian Fulaș* a participat la cea de-a XVI- a ediție a Universității de Vară de la Râmnicu Sărat, cu tema „Scriitorii și comunismul. În culisele «Epocii de Aur», organizată de IICCMER. În urma vizitei făcute la fosta închisoare politică de la Râmnicu Sărat, cunoscută drept „Închisoarea Tăcerii”, Cristian Fulaș a scris următoarea proză scurtă, inspirată de experiența directă a locului și de reflecțiile stârnite de contactul cu acest spațiu al memoriei.
Cristian FULAȘ* (n. 1978) a debutat în 2015 cu Fîşii de ruşine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu“, Premiul revistei Accente). Tot în 2015 a publicat Jurnal de debutant (Tracus Arte), iar în 2016, După plîns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books). Au urmat cărțile Cei frumoși și cei buni (Editura Polirom, 2017), Povestea lui Dosoftei (Editura Muzeelor Literare, 2018), Ioșca (Editura Polirom, 2021) și Celan. Am trăit, da (Editura Polirom, 2022). A tradus aproximativ 50 de volume din engleză, italiană şi franceză. Este autorul unei noi traduceri în limba română a romanului À la recherche du temps perdu de Marcel Proust, din care au fost publicate la Editura Cartier primele trei tomuri. A obţinut Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, a fost nominalizat la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 în cadrul FILIT şi Premiile Observator cultural, categoria Proză, şi a apărut în traducere franceză la Editura La Peuplade.
Sursă foto: Andrei Păcuraru, observatorcultural.ro
CARCER
Când urc în dubă îmi trage un pumn în ceafă și mă izbesc cu capul de perete, iau un șurub în cădere și îmi dă sângele din frunte, mă chircesc în colțul dinspre cabină și mă aștept să urce și să mă bată iar, nu urcă, în maxim două ore ajungem. Sunt un sac de cartofi, un butuc, un obiect pe care zdruncinăturile mașinii îl aruncă în toate părțile. Sunt deja mort, e doar o chestiune de timp. De ce. Văd câmpul prin fereastra zăbrelită și e pustiu, poarta verde din fier are în partea dreaptă o ușă cu clanță, rugina mănâncă din vopsea, e iarnă, zăpada urcă până la jumătatea zidurilor mâncate de timp, nu știu când e construit locul și nu la asta ar trebui să mă gândesc, nu, întrebarea e dacă mă omoară chiar azi sau dacă mă bat și mă închid.
Ușa din spate a mașinii se deschide cu un scârțâit prelung, fața buhăită a soldatului sau ce-o fi apare în lumină, e un înger al morții care plutește peste zăpada albă, printre fulgii diafani, în irizările roz ale dimineții. Îmi face un semn cu mâna să cobor, mă ridic zdrobit, îmi pun mâinile peste cap încă de la început, sunt sigur că iar mă lovește. Mă întreb unde. Ar fi bine să știu unde, să știu dinainte unde mă doare. Cobor tremurând cele câteva trepte de metal din capătul cabinei, până jos mai e cam un metru, când iau una dintre mâini de pe marginea de fier a ușii mă lovește peste ceafă, mă desprind, cad în zăpadă, îmi trage un șut în față și urlă:
Ridică-te, javră, nu e timp de zăcut.
Mă târăsc câțiva pași mai încolo, mă ridic mai întâi într-o mână, aștept să mă lovească, știu cât de tare doare bocancul, știu că are o întăritură de metal în vârf. E lustruit. Loviturile pe care mi le aplică sunt atât de bine studiate, că nu rămâne nicio picătură de sânge pe piele. Doar imaginea mea care se îndepărtează cu încetinitorul și apoi dispare în albul zăpezii, nu mă văd căzând, nu mă văd icnind, nu mă văd sângerând din locul în care mă lovește. Doar bocancul negru și lucios care. E aici. Pentru mine. Una cu mine.
Mâinile deasupra capului, apleacă-te.
Execut ordinul ca o mașină, vocea lui e voința mea, știu că dacă ezit o singură secundă mă lovește.
Îndreaptă spatele, mâinile lipite de ceafă, privirea în jos.
Mă împinge aproape cu blândețe, văd traversa de metal a porții. Vișinie. Îngropată în zăpadă, dar nu de tot. În fața mea, curtea. Nu mare. Treizeci-patruzeci de metri pe lățime, poate cincisprezece pe lungime. Până la ușa din lemn cu gratii. Sau până la moarte, nu știu. Mă apucă de mâneca stângă și mă rotește, ridic puțin privirea, în fața mea e acum altă ușă. Foarte aproape. Câțiva metri, maxim zece pași. Cât să înțeleg încă o dată durerea.
Vezi că sunt două trepte.
Le văd, le urc. Un hol mic, un antreu ca la țară. În fața mea o ușă fără prag, un început de podea vișinie. Atât văd. Mă împinge înainte, pe măsură ce înaintez văd restul podelei și baza unui birou. Sub el, bocanci. Nu lustruiți. Pete de nămol, pete de sânge. Sau așa cred. Mă apucă de zeghe și mă opresc. Aștept lovitura. Nu vine. Aud numere: cinci opt cinci șase cinci. Rămân nemișcat în fața biroului, număr bucățile de dușumea, chiar lângă birou e o gaură prin care se vede pământul care nu mă înghite. Aud o peniță scârțâind pe hârtie. Un mormăit.
Și ce faci acu’, de unde mai aduci?
Cred că de la Doftana, nu știu, am hârtiile în mașină.
Câți?
Tot unul.
Ce risipă, ar trebui omorâți acolo sau pe drum și gata.
Da.
Mi-i trimit mie aci să mi-i iau pe conștiință, să-mi iau păcate pentru zece vieți.
De mă, șefule, munca.
Lua-o-ar dracu, mâine plec acasă, rămân câteva zile, mai uit.
E greu, n-am fost de nu mai știu când. De o săptămână dorm prin mașină, pe bănci, pe unde apuc.
Privesc bucata mea de dușumea, cea din stânga piciorului drept e cea mai potrivită. Nu mișc. Încerc să nu fac zgomot când respir. Să nu exist. Omul cu bocanci lustruiți se lasă să cadă pe un scaun din dreapta mea, oftează din rărunchi, îl văd cu coada ochiului: nebărbierit, cearcăne mari sub ochii tulburi, mâinile ca niște lopeți căzute în poală. Mă tem să nu mă vadă, îmi pironesc din nou privirea în podea.
Ăsta ce regim mai are?
Neagra, nu, că e plină. Da-i găsim un loc numai pentru el, spune celălalt pe o voce obosită. Șase, cred. Mitele!
Da, șefu.
Nu-mi dau seama de unde a apărut al treilea, parcă din podea, din pereți, sunt sigur că nu intră pe ușă și nu are de unde veni, probabil e aici de la început.
Să-i organizăm primirea cum trebuie, Mitele.
Să, șefu.
Băiță gigea, dichis, hăinuțe noi-nouțe, se cazează la număru’ șase pe dreapta, la parter. Cu vedere la perete.
Da, șefu.
Fii atent.
Da, șefu.
Bă, ești atent?
Da, șefu.
În cinstea distinsului nostru oaspete, după ce-l speli și-l brebenești și te asiguri că n-are păduchi sau alte lighioane.
Da, șefu.
Scoți tu pe distinsu’ din celula cu numărul șapte și-i aplici tratament preferențial.
Da, șefu.
Nu știu ce urmează, încerc să nu mai ridic privirea.
Termină de scris, aud scaunul din dreapta mea hârșâind pe podea, îi aud salutându-se, transmițând urări familiilor, promițându-și să se întâlnească undeva, cândva. Soldatul mă apucă de umăr aproape blând, mă ridic, merg cu el fără să trebuiască să îmi spună ceva. Când cobor scările, îmi spune încet:
Nu ridica privirea din pământ că mă obligi să te bat, așa e regula.
Străbatem împreună curtea acoperită de zăpadă. Nicio urmă de om, de animal, de ceva. Mi se pare că în stânga se deschide o altă curte, nu încerc să mă uit într-acolo, văd porțile de lemn ale clădirii, nicio treaptă, străbat un intrând alături de bocancii soldatului, intrăm într-o curte interioară atât de mică, încât din poziția în care merg văd pereții de pe margini. Scorojiți, uzi, vopseaua cândva galbenă e acum decolorată spre alb. Patru trepte, mâna soldatului pe cotul meu, ghidându-mă. Nu îmi mai e frică, nu îmi mai e nimic.
Poate mă omoară azi și terminăm.
Scârțâitul ușii groase de lemn. În dreapta, un coridor. Imediat pe stânga o ușă, nu văd mai departe.
Acum poți să te ridici, îmi spune soldatul.
În fața lui, un altul. Înalt, uscat, cu niște mâini ca niște cange care stau să apuce ceva. Mișcă din degete, n-are stare. Are o privire rea și în același timp ștearsă. Ieșim din micul hol, în fața mea se deschide sala centrală. Înaltă, cu un luminator în capăt. La parter sunt opt celule pe fiecare parte, etajul e străbătut de un mic coridor suspendat pe care bănuiesc că sunt aliniate tot atâtea celule. Număr în gând a șasea celulă pe dreapta, e a mea. O ușă cu o vizetă, nimic altceva. E o liniște de mormânt, mi-ar plăcea să se audă și altceva în afară de frica mea și hârșâitul bocancilor soldatului. Merge cu tălpile aproape lipite de podea, fiecare pas se aude distinct. Merge încet și hârșâitul nu te ajută să îți dai seama unde e. Face un semn din cap, mergem la stânga. Un coridor foarte înalt, uși pe partea stângă până în capăt, aceeași liniște. Peste tot aceeași liniște, nimeni în jurul nostru, parcă n-ar fi nimeni închis aici.
În fața ușii pe care scrie Baie, soldatul îmi desface cătușele de la mâini. Nu îndrăznesc să îl privesc, nu știu când începe să mă bată, nu știu dacă mă bate, nu știu nimic. Îmi ridică bărbia cu degetul, își pironește privirea într-a mea:
Aici nu ai voie să vorbești. Din clipa asta nu mai scoți niciun cuvânt, niciodată.
Dau să răspund, îmi trage una peste cap, mă dezechilibrez.
Niciun cuvânt, niciodată. Ca la mânăstire, păpușel.
Nu zic nimic, mă apucă de cot și mă împinge în camera de baie. În mijloc un jgheab înalt de patru-cinci metri lungime, pe margini jgheaburi din faianță verzuie, pe toți pereții. Și ei îmbrăcați în aceeași faianță verzuie. Camera e înaltă și pute a hoit și săpun. Și a frică. Sau poate eu miros așa, nu știu.
Dezbracă-te, îmi spune soldatul.
Mă dezbrac.
Rămân lângă jgheab, nemișcat, cu mâinile atârnându-mi pe lângă corp. Nu știu ce să fac cu ele. Soldatul mă ocolește, se oprește în spatele meu, mă mai ocolește o dată în tăcere, se aude doar hârșâitul bocancilor pe ciment. Ajunge din nou în fața mea, îmi ridică bărbia cu degetul.
Câteodată, seara când ajung acasă, mă apucă să bat. Bat câinele, porcu’, copilu’, nevasta, găsesc vreun vecin și-l bat până-l las lat, nu mă pot opri. Nu pot, dacă nu bat pe cineva, mor. Atunci comandatu’ trimite pe cineva, câte doi-trei băieți de p-aci, ăștia mă prind și mă bat până mă lasă lat. Mă trezesc dimineața înnodat, zac câte două-trei zile, așa de tare mă bat ăștia. Dup-aia nimic, mă potolesc o vreme. Și iar mă apucă.
Nu spun nimic, privesc degetul lui care îmi ține bărbia.
Nu știu de ce mă apucă, bă. Da’ atuncea, dacă nu bat pe cineva, cad și mor în mijlocu’ ogrăzii. Oi fi nebun, mă tot gândesc la asta.
Îi văd buzele zâmbind amar, îmi tremură rotulele de frică, simt că mă lasă picioarele. Poate se pregătește să mă bată și pe mine, poate așa se prezintă el.
Acu’ facem băiță.
Ia un furtun din colțul din spatele meu și pornește apa. Jetul e rece, mă lovește continuu, mă clatin, alunec, cad, mă ridic, îmi e frig, tremur, nu urlu. Dacă urlu mă bate, sunt sigur. Mă stropește în continuare, apa îmi intră în ochi, în nări, presiunea crește, trebuie să mă sprijin de jgheabul din centrul încăperii, aș urla și nu am curaj. Brusc, oprește furtunul.
E un săpun în jgheab, ia de săpunește-te bine.
Tremur, mă aplec peste marginea de faianță, e un codru de săpun chiar în fața mea. Îl iau și încep să mă săpunesc.
Peste tot, să cadă jegu’ dă pe tine, pă d-a rându.
Mă spăl sub privirile lui, știu că pornește furtunul, nu știu când.
Spală-te, spală-te, dă peste tot să iei jegu’, îți zic io când să te oprești.
Bucata de săpun e tare, miroase a leșie și sodă, îmi dau lacrimile. Sunt alb tot, o spumă care-mi dă mâncărimi, nu am curaj să mă scarpin. Iese. Nu știu dacă să mă mișc sau nu. Nu știu dacă să întorc capul. Nu știu dacă să mă duc după furtun și să mă limpezesc. Leșia îmi arde pielea, nu am curaj să mă scarpin, nu știu când se întoarce. Poate face intenționat ca să mă mișc și să mă bată. Nu știu. Număr plăcile de faianță de sus în jos, dinspre stânga spre dreapta peretelui. Tremur. Când ajung la baza rândului patru, văd în jgheab câțiva dinți. Cariați, morți. Ai cui? Când? Cum e ușor să îmi imaginez: un bocanc în gură, un pumn bine plasat, un cot, un genunchi, o rangă, un par, o bâtă, orice poate rupe dinți. Sângele nu mai e de mult, doar dinții, poate că sunt acolo ca să îi văd, ca să îi vadă și alții. Ca să știm.
Să te limpezim, aud o voce în spatele meu. Niciun alt sunet, de când e aici? Tremur și mai tare, acum nu de frig sau nu doar de frig. Vrea să mă sperie și reușește, nu am cum să lupt cu el, nu mai am atâta voință.
Pornește furtunul, mă lovește cu apa, stau lipit de jgheab și îndur, nu scot niciun sunet, nu mai știu cât durează, cât voi rămâne aici, cât mă lovește cu apa.
Oprește furtunul.
Ți-am adus hăinuțe, spune. Sunt lângă ușă, îmi face un semn să le iau.
Șterge-te, e o cârpă mai mare sub ele.
O iau, mă șterg, mă doare pielea.
Îmbracă-te să mergem să te cazez, hai că n-am toată ziua.
Dintr-odată, liniștea din jurul meu începe să devină un corp sonor pe care îl percep. Are nuanțe, sunt vibrații, scârțâituri, bocănituri, ceva țăcăne undeva la stânga, liniștea nu e completă, încerc să îmi dau seama de unde vine fiecare sunet și timpul se dilată o dată cu căutarea mea. Sunt sigur că țăcănitul vine din spatele soldatului, bufnitura din fața mea, dar acolo nu știu ce e, vibrația pare să fie peste tot, scârțâiturile pot fi de la uși sau paturi, chiar dacă nu știu dacă aici avem paturi sau dormim pe jos.
Haida.
Străbatem coridorul înapoi, niciun sunet în afară de picioarele noastre și fâșâitul aproape metalic al hainelor mele: o zdreanță de cămașă, veston, pantaloni vărgați, rupți, veston. Târșitul picioarelor lui: regulat, înnebunitor. Nu am curaj să privesc într-acolo, vreau să știu cum face, poate că niciodată nu-și desprinde tălpile de podea, poate că știe să meargă astfel încât să scoată continuu acel sunet târșâit.
Intrăm în sala celulelor, tavanul e înalt, poate spre zece metri. Niciun sunet, pe dreapta o ușă deschisă: lemn vechi prins în fier ruginit, e o ușă aproape frumoasă, poate că e a mea. Din față, dinspre luminator, vine o lumină alb-rozalie și când ridic privirea văd cât se poate de limpede o inimă care pulsează. Dinspre celulă nu pare să vină vreo mare lumină. E frig. Nu ca afară, aici nu bate vântul. Dar e frig spre limita înghețului.
Niciun sunet. Sunt zeci de celule, nu am cum să le număr, și nu se aude niciun sunet. Știu din povești că așa e aici, expresia pe care o știu e liniște de mormânt. Nimic mai potrivit, celulele sunt aliniate ca nișele din cimitirele unde sunt ținuți incinerații, noi suntem gata morți, e doar o chestiune de timp. Latinul, mai deștept: singurul mod în care ne putem imagina moartea stă în imaginea propriului nostru corp mort. Nimic altceva. Asta vreau. Dacă mor nu mai gândesc, deci nu îmi mai e frică.
Ajungem în fața celulei. Rețin, e numărul șase. Sau șapte? Nu știu, de fapt. Trei metri pe doi, zidurile sunt din cărămidă, camera e foarte înaltă, peste trei metri. Sub tavan, o ferestruică. Două palme de om lipite, atât. O geană de lumină acum nu rozalie, mai degrabă albăstrie. În dreapta, un pat de fier fără saltea. Pe el e aruncată o pătură ruptă, ar putea fi neagră cu dungi albastre, nu îmi dau seama. În colțul din stânga de lângă ușă, un hârdău. Lângă pat, în partea opusă, o găleată cu apă. Becul care atârnă din tavan e stins, nu știu dacă se aprinde vreodată, aflu eu. Asta e tot.
Aici nu vorbești, îmi spune pe un ton liniștit. Niciun sunet nu scoți. Dacă se aude ceva, iei bătaie. Dacă încerci să vorbești cu colegii prin perete, prin morse sau în alt fel, mergi la Neagra. Când îți spunem să stai în picioare, stai până când vine ordinul să te așezi. Nimic altceva. Înțelegi?
Dau din cap, înțeleg.
Mă împinge ușurel, cu milă parcă, nu îndrăznesc să ridic privirea ca să îi văd ochii. Rămân în mijlocul camerei, în spatele meu ușa se închide cu un bufnet și atât. Mă rotesc, nu știu dacă să mă așez sau nu, netezesc pătura de pe pat, fac câțiva pași, nu sunt amorțit, hotărăsc să mă așez pe marginea patului, vizeta e deschisă, dacă nu am voie să mă așez aflu eu.
Se aud pași, mă apucă o frică groaznică, sar în picioare, mă lipesc de peretele opus, tremur, poate că îmi spun ei când trebuie să mă așez și când trebuie să mă întind, poate că nu e voie. Aud bocanci târșâindu-se pe podea, ceva din lemn sau un scaun târât parcă pentru totdeauna, nu reușesc să îmi dau seama ce se întâmplă, rămân lipit de perete și încerc să îmi controlez tremurul, nu știu dacă mi-e frig sau mi-e cald, mă apucă amețeala și trebuie să mă sprijin tare cu capul de perete. Oare așa e aici? Nu știu niciodată nimic? Mai bine dincolo, da, are dreptate Mițuș, încă îmi răsună în cap cuvintele lui: Mai bine rămâi aici, Traiane, dar nu noi hotărâm.
Se deschide ușa. Nu e același gardian, e altul mai masiv, înalt, cu mâinile ca niște lopeți care îi atârnă pe lângă corp.
Ieși încoa, îmi zice pe o voce dogită. În mâna dreaptă are o mahoarcă din care trage cu nesaț, fumul ajunge și la mine. Îmi place, mă amețește. Îmi face semn să stau în dreptul ușii, lângă perete. Mă lipesc regulamentar de zid și stau. Alți doi gardieni vin în fugă dinspre intrarea în sală, se năpustesc spre ușa celulei din dreapta mea, trebuie să fie șapte, da, știu, unul dintre ei trage zăvorul cu sălbăticie, mai să-l rupă din locul lui, trântește ușa de perete, celălalt se năpustește în celulă și aud niște bufnituri, văd un corp prăbușindu-se prin ușă, gardianul care e cu mine îl întâmpină cu câteva lovituri de picioare. Bărbatul e bătrân, se ghemuiește pe ciment cu capul între mâini, gâfâie, nu scoate niciun alt sunet.
La câțiva metri de el e un scaun. Din capătul încăperii vine un ofițer curat îmbrăcat, spilcuit aproape, flancat de un gealat de două ori cât el care pășește fără să scoată niciun sunet. Se așază pe scaun picior peste picior, mă salută ceremonios, îmi spune chiar Domnule, nu scot niciun sunet, știu exact ce am de făcut.
Dați-i, vă spun eu când să vă opriți.
Cei doi gardieni încep să îl lovească pe bărbatul căzut la pământ, unul are o bâtă scurtă, celălalt dă cu picioarele, corpul bufnește sub lovituri ca o pernă care se dezumflă, văd ochii plini de lacrimi ai bărbatului, îi văd mâinile cu care încearcă să își apere capul, doar capul, nu și restul corpului.
Nu știu cât durează, încerc să mă uit într-o parte, să nu mai văd, gardianul care m-a scos din celulă vine și îmi așază capul cu blândețe și îmi șoptește:
Ești aici să te uiți, nu să faci altceva.
Mă uit, nu vreau să ajung lângă bărbatul care e la pământ și începe să icnească, nu se mai poate abține. Ofițerul de pe scaun fumează liniștit, plimbă țigara cu gesturi lungi, scrumează pe podea și întinde scrumul cu talpa cizmei. Ridică o mână, cei doi gealați se opresc.
Pe ăsta îl omorâm. Dați-i.
Nu mai pot nici să tremur.
Unul dintre gealați prinde mâinile bărbatului și i le ține la piept, celălalt îl lovește cu bâta în cap de câteva ori, țeasta se crapă și pe podea se prelinge un firișor de sânge.
Mai dă-i câteva să fim siguri, dacă-nvie?, spune ofițerul zâmbind.
Bufniturile se aud regulat, gealatul lasă bâta să cadă lângă corpul acum inert al bărbatului și îi închide ochii. Îi văd buzele mișcându-se, nu pot presupune că spune o rugăciune pentru cel mort.
Ofițerul face un gest către gealatul care stă lângă mine, bărbatul mă împinge în celulă și închide ușa în spatele meu.
