Autorul face un pariu curajos lansând o carte cu un asemenea titlu. Un Daniel Day-Lewis combativ în fața unei false acuzații rămâne în amintirea cinefilului și creează așteptări. Dar cartea de față nu este despre vinovăție, iar eu mi-am văzut așteptările răsplătite. Interviurile realizate de Vlad Mitric Ciupe cu urmașii arhitecților deținuți politici alcătuiesc o carte emoționantă, sensibilă, rămânând substanțială.
Adesea m-am întrebat care ar fi cea mai bună metodă de a te raporta la ce ai trăit și cum îi poți face pe ceilalți să înțeleagă. Mi-am răspuns că mesajul echilibrului și demnității ar trebui trecut mai departe, ce anume este de învățat din cele ce au fost trăite și cum anume s-au traversat cele trăite. Pentru că doar un asemenea mesaj rămâne etern valabil.
Oamenii din carte s-au trezit în mijlocul unor drame pe care nu le înțelegeau, unii nici nu le cunoșteau, căci părinții, bunicii îi fereau pe copii de poveștile de groază. Iar asta mi s-a părut demn de reținut, a proteja, a cosmetiza ceea ce e de neexplicat la 4-5-6 ani ajută la o evoluție firească într-o lume răsturnată.
Compasiune maximă am avut pentru mamele, rămase singure cu unul, doi, trei copii, fără serviciu, aruncate în stradă, ocolite de toți de frică și permanent suspectate. Fiul arhitectului Ion Enescu continuă să fie marcat de refuzul la rugămințile mamei de a putea lua măcar două saltele pe care să-și poată culca copiii după confiscarea locuinței (p. 115). Dar viața merge mai departe și depinde de fiecare cum întâmpină a doua zi și a treia, și următoarele.
Tăria de caracter a acestor soții m-a impresionat în cea mai mare măsură. Să refuzi divorțul când toți ceilalți te presau, să te străduiești supraomenește pentru a te angaja la un șantier aproape de bărbatul închis, sperând că îl vei putea ajuta, că îl vei putea vedea măcar… Să ai curajul de a înfrunta deschis securistul care te urmărea pe stradă, iar acesta, insinuant, să-ți laude copiii, tu înțelegând în substrat amenințările care planau asupra tuturor sunt tot atâtea lecții pentru situații de viață.
Partea emotivă din mine a reținut cu umilință gestul ridicării unei hârtiuțe/gunoi de pe jos, reflex de pușcăriaș politic pentru care hârtia era sfântă, cât și prețuirea pâinii până la sacralizare după foametea îndurată ani în șir.
Admirabil mi s-a părut și că soțiile, devenite brusc mame singure, au înțeles să lupte, să muncească mai mult decât toți ceilalți din jurul lor pentru a depăși piedicile. Ana Pușchilă subliniază că exact asta a văzut în casă, prin sacrificiu personal „mama îi avea pe toți la degetul mic”. Și în această cheie a trăit și tatăl său, refuzând să devină o victimă. Nici familia Cristodulo n-a ales renunțarea, iar fiul a crescut rebel social în umbra unui tată ostil fățiș regimului. Cristina Sârbu, nepoata arhitectului Nicolae Popescu, deși se raportează dificil la trauma părinților și bunicilor săi, căutând încă un răspuns pentru toată suferința trăită, se refugiază în „măcar ne-am păstrat demnitatea”, pronumele pus la plural denotă o asumare totală a unor destine de dincolo de ea.
Fiecare copil dintre cei intervievați are, ca adult, revelația eforturilor mamelor, taților de a-i proteja și de a-i educa. Sunt de asemenea conștienți de presiunile teribile cărora le-au făcut față zi de zi, economic și emoțional. Ei înșiși le traversează în calitatea lor de copii ai „dușmanilor de clasă” atunci când sunt blocați la admitere sau interogați, dacă nu de-a dreptul presați să colaboreze cu Securitatea. Dar tăria de caracter, deși nu este trăsătură genetică, traversează generațiile. Toți fac față neplăcerilor, toți urmează studii superioare, unii chiar Arhitectura, fiecare încercând să reușească pe măsura potențialului propriu.
Revenirea taților din detenție are un impact maxim în conștiința copilului. Străinul murdar, slab, cu hainele peticite și bocancii legați cu sârmă este TATA. Și apoi urmează o lungă perioadă de acomodare, e nevoie de timp ca sentimente firești să-și facă loc pentru că tatăl adesea este bolnav, dezamăgit, discret. Apollon Cristodulo vorbește despre eventuala „ratare a întâlnirii cu tatăl meu” de care este avertizat de prietenii părintelui său, ceea ce tansmite foarte subtil indicii despre complexitatea și finețea sufletească a deținutului politic și eforturile sale de a depăși trauma trăită, dar, în același timp, de a-și păstra substanța proprie. Iar fiul are revelația dimensiunii paterne atunci când e nevoie să și-o proiecteze pe a sa propriului fiu. Deci adevărata întâlnire are loc după ce tatăl nu mai este, abia când fiul are responsabilitatea educării unui copil și caută răspunsuri la întrebări existențiale.
Revelația moștenirii care trebuie predată, a experiențelor generației de ieri utile generației de mâine, se impune de la sine aproape. Și cum transferul are nevoie de relee, acești urmași ai deținuților politici deși diseminează povești personale, intime, dar ale căror consecințe ne vorbesc tuturor. Și de fapt aici este cheia cărții, ce rămâne după ce noi nu mai suntem? Rămân amintirile, ideile, gesturile noastre, rămân reflexii ale omului care am fost în oglinda memoriei copiilor noștri.
Clara Mareş, istoric IICCMER
