Criminalizarea avortului – despre condamnările medicilor

Pe 3 februarie 1987, presa comunistă relata despre condamnările decise de justiție în cazul unor cadre medicale acuzate de întreruperi ilegale de sarcină.

Echivalentă nu numai cu îndeplinirea obiectivelor demografice ale regimului, dar şi cu fidelitatea faţă de rolul istoric al PCR, naşterea de copii devenise în România lui Ceauşescu o sarcină politică. Neîndeplinirea ei echivala cu sabotarea regimului. Între 1966 şi 1989, în încercarea (disperată) de a spori cu orice preţ natalitatea, regimul Ceauşescu a recurs la măsuri mai degrabă prohibitive, represive şi mai puţin stimulative. Seria de „limitări” menite să „producă” viaţa le-a vizat în primul rând pe femei: de jure lor le-a fost sever restricţionat accesul la avort (prin decretul 770/1966), şi de facto la contracepţie modernă şi educaţie sexuală. Aceste „limitări” brutal aduse în viaţa de cuplu au fost dublate de o serie de sancţionări penale, menite să prevină şi să pedepsească întreruperea se sarcină efectuată în afara condiţiilor draconice ale legii. Aceste sancţiuni penale le vizau în primul rând pe femei, primele suspecte de „sabotajul” politicii pronataliste ceauşiste, dar şi personalul medico-sanitar, care, aflat în posesia cunoştinţelor şi mijloacelor necesare pentru a efectua o întrerupere de sarcină, reprezenta o categorie profesională capabilă a dejuca obiectivele demografice ale regimului. „ Complicitatea” acestei categorii era esenţială pentru succesul întreprinderii demografice a regimului Ceauşescu. Nesiguri de succesul propagandei pronataliste şi a înţelegerii depline a rolului istoric al PCR de către personalul medico-sanitar, mai ales în condiţiile dispariţiei unei întreprinderi lucrative – cum se dovedise a fi avortul la cerere între 1957 şi 1966, guvernarea ceauşistă a înțeles să „fidelizeze” această categorie socio-profesională printr-o serie de sancţiuni penale şi profesionale menite să depisteze, prevină şi sancţioneze posibilele acte de „nesupunere” ale medicilor, surorilor de sănătate sau moaşelor. Sancţiunile penale şi profesionale ce vizau această categorie profesională constituie un capitol aparte în istoria tragică a pronatalismului ceauşist.

Capitolul debutează în Octombrie 1966, fiind anunţat de  articolul 6 al faimosului decret 770 (Decret pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii) care stipula că: „ În cazuri de extremă urgenţă medicală, când întreruperea cursului sarcinii trebuie imediat efectuată, medicul are obligaţia ca înainte de intervenţie, sau când nu este posibil, în cel mult 24 de ore de la aceasta, să anunţe în scris pe procuror, care urmează a constata, pe baza avizului medicului legist şi a oricăror alte date, dacă intervenţia pentru întreruperea cursului sarcinii a fost necesară. » Caracterul ameninţător pentru medici  anunţat de acest decret, cheia de boltă a întregii politici demografice ceauşiste, a fost reconfirmată de modificările aduse Codului Penal prin decretul 771/1966, publicat ca  şi decretul 770/1966 în Buletinul Oficial al RSR, partea I, nr.60 din 1 octombrie 1966.

Modificările şi adăugirile articolelor 482 şi 483, care stipulau sancţiunile pentru întreruperea ilegală de sarcină,stabileau sancţiuni penale şi profesionale importante pentru personalul medico-sanitar susceptibil de a fi încălcat condiţiile draconice ale decretului de reglementare a întreruperii de sarcină. 

Astfel, art. 482 prevedea că: „Acela care, prin orice mijloace, provoacă întreruperea cursului sarcinii în afara condiţiilor admise de lege comite infracţiunea de avort. Întreruperea cursului sarcinii, efectuată cu consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 1 la 3 ani şi interdicţie corecţională de la 1 la 3 ani. Pedeapsa este închisoarea corecţională de la 2 la 5 ani şi interdicţia corecţională de la 2 la 5 ani, dacă s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare a sănătăţii sau o infirmitate din cele arătate în articolul 473, iar dacă i s-a cauzat moartea, pedeapsa este închisoarea corecţională de la 5 la 10 ani şi interdicţia corecţională de la 3 la 6 ani. […] Când fapta s-a comis în scopul de a se obţine un folos material, pedeapsa privativă de libertate aplicată se sporeşte cu un plus până la 2 ani, fără a se putea depăşi maximul general al închisorii corecţionale.”

Totodată, noul introdusul articol 482. 2. stipula că „Deţinerea oricăror instrumente speciale pentru întreruperea cursului sarcinii, ca şi deţinerea, în vederea întreruperii cursului sarcinii, a oricăror alte mijloace abortive stabilite de ministrul sănătăţii şi prevederilor sociale, în afara instituţiilor sanitare de specialitate, se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 luni la 1 an, iar art. 482.3 prevedea explicit că „medicul care, în caz de extrema urgenţă, a efectuat întreruperea cursului sarcinii fără a avea autorizaţia legală şi nu a anunţat despre aceasta organul competent în termenul prevăzut de lege, se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 1 la 3 luni.” Noul articol 483 al. 1 prevedea şi sancţiunile profesionale pentru personalul medico-sanitar  vinovat : „În cazul când cel ce a săvârşit infracţiunea prevăzută de articolul 482 face parte din personalul medico-sanitar, instanţa va pronunţa interdicţia exercitării profesiei pe o durată de la 2 la 10 ani. ”

Noul Cod Penal al României din 21 iunie 1968 (secţiunea III, art. 185-188) menţine neschimbată durata pedepsei cu închisoarea corecţională pentru cei care au făcut întreruperea ileagală de sarcină, dar suprimă interdicţiile corecţionale prevăzute de art. 482 modificat din Codul Penal Precedent. Se menţine totodată aceeaşi pedeapsă (închisoare de la 3 luni la 1 an) pentru cei ce deţin orice fel de „mijloace  abortive”.  Sancţiunile profesionale se înăspresc însă în noul Cod Penal, şi îi vizează exclusiv pe medici, personalul mediu sanitar nemafiind vizat de aceste măsuri. Înăsprirea sancţiunilor profesionale este determinată de eliminarea din lege a unei durate maxime pentru care această interdicţie funcţionează, minimul păstrându-se la 2 ani. Codul Penal din 1968 nu uita de asemenea să sancționeze şi cazurile în care medicii ar fi acţionat de urgenţă, fără a mai aştepta avizul Procuraturii sau nu ar fi anunţat-o la timp. Ca şi în 1966, posibila salvare a unei vieţi fără avizul procuraturii, „se pedepsea cu închisoare de la o lună la 3 luni.” (Cod Penal 1968, art.188).

În faţa succesului demografic mai degrabă modest, al unei natalităţi care se încapăţânează să scadă în ciuda acţiunilor disperate şi samavolnice ale regimului, condiţiile restrictive, „limitările” pronataliste se înăspresc în a doua parte a anilor 1980. Medicii sunt consideraşi responsabili pentru această stare de lucruri, iar acţiunile represive îndreptate împotriva medicilor se acutizează în contextul paroxismului crescând al anilor 1980. În această perioadă întreruperea ilegală a sarcinii devine tot mai riscantă, şi medicii riscă tot mai puţin. Rolul lor este preluat de indivizi necalificaţi, a căror lipsă de expertiză echivalează de prea multe ori cu moartea femeilor care apelaseră la ei. Din tabelul de mai jos se poate observa că medicii şi personalul sanitar mediu reprezintă abia 10% din cei incriminaţi pentru întreruperea ilegală de sarcină în decursul anului 1986.  

Tabel 1. Structura persoanelor condamnate definitiv pentru săvârşirea infracţiunilor de avort (art.185 cod penal), în anul 1986. (Florin S Soare, Cap. 7, p. 148 în Florin S. Soare, Luciana Jinga (coordonatori), Politica pronatalistă a regimului Ceauşescu, vol. II, Iaşi, Polirom, 2011)

Aceste cifre ne fac să presupunem că acei medici dispuşi să îţi rişte libertatea cariera  în condiţiile tot mai draconice ale aplicării măsurilor represive, o făceau mai degrabă în virtutea unui uitat jurământ hipocratic, decât pentru vreun presupus câştig material. În ciuda eforturilor de obţinere a „complicităţii” medicilor prin aplicarea din ce în ce mai strictă a măsurilor represive, pentru unii dintre ei viaţa pacientului rămânea totuşi cea mai importantă.  Mărturisirea unei femei care a trecut printr-o situaţie critică în acel paroxistic deceniu al 8-lea ne confirmă această ipoteză:

„ S-a întâmpla ca într-una din nopțile pe care le-am petrecut în spital, să-mi fie rău, foarte rău… nici nu ştiam dacă mai trec ziua, şi în noaptea respectivă de care vorbesc, medicul cu care născusem doi copii era de gardă. M-a văzut, a venit în salon, şi […]a zis: „dacă n-ai să-mi spui, ăştia te lasă să mori, spune-mi mie ce ai făcut, că văd cum te pot ajuta.” L-am simţit că nu este sincer, şi am spus că nu am făcut nimic. Şi mi-a zis: „ treaba ta, ai să vezi.” Însă, întâmplarea fericită pentru mine a fost că mai era un medic mai tânăr în spital […], a venit în spital noaptea, ştia că sunt în starea care sunt, şi m-a ajutat. Cu mâinile, pur şi simplu. Cu mâinile m-a ajutat. Fără nici un [instrument]. Da, m-a ajutat. Pentru că era singura şansă să… am trecut, am strâns din dinţi, mai erau şi alte femei, paciente [în salon]. Toate au tăcut. Nimeni nu a scos un sunet. Ce să spun? [Doctorul care mă ajutase] m-a umplut cu meşe, şi a spus: „până dimineaţă, până când vin medicii şi se poate discuta, n-o să se întâmple nimic. Vin, şi mă uit permanent. Atât, când te vor întreba, spune că ai fost la toaletă şi ai simţit că a ieşit ceva, dar nu ştii ce. Ai tras apa şi nu ştii.” Aşa, aşa am scăpat. Dimineaţa, bineînţeles că am fost întrebată, am spus nu ştiu, nu au avut nici o probă, s-a produs chiuretajul ca să pot să fiu [curaţată]. Sigur, toată lumea ştia că nu este asta [ceea ce se întâmplase], dar nu aveau cum să dovedească. Nimeni nu a spus nimic. Acest medic [cel care mă ajutase] mi-a spus: „dacă spui, ştii ce se întâmplă. Amândoi [vom avea de suferit]. Tu şi eu.” [sublinieri proprii, interviu cu D.Ş realizat de Corina Doboş, august 2012].

Text redactat de Corina Doboș