În urmă cu aproape trei decenii, pe 8 decembrie 1988, la ora 20.00, postul public belgian de televiziune RTBF difuza un film documentar ce avea să devină foarte cunoscut în Occident, Dezastrul roșu, realizat de Josy Dubié împreună cu Jacques Péché.

Filmat în mare parte cu o cameră ascunsă, documentarul dezvăluia lumii detalii ce au afectat în mod deosebit imaginea liderului statului român comunist. După difuzare, a urmat o discuție la care participa însuși realizatorul filmului. Filmul vorbea despre lipsurile cotidiene ale românilor, despre tăierile de curent, cozi, neîncredere, cenzură, despre speranța de viață scăzută, despre dorința de a evada. Nu în ultimul rând, el aborda și chestiunea demolării satelor, parte a proiectului de sistematizare rurală în care circa 8.000 de așezări rurale dintr-un total de 13.123 urmau a fi demolate. Despre distrugerea casei individuale a țăranilor, Dubié spunea că statul comunist căuta, de fapt, să limiteze independența economică și să îi facă pe oameni total dependenți de puterea politică.[1] Explicând în ce consta proiectul de sistematizare rurală, acesta era descris drept ,,crimă culturală’’. Se relata despre ștergerea memoriei, uniformizarea populației, distrugerea patrimoniului cultural și arhitectural în unele sate vechi de secole. Din discuția avută în platoul emisiunii de la RTBF, pentru belgieni părea că românii nu credeau minciunile care le erau livrate în presa cotidiană, dar că se temeau de omniprezenta Securitate. Jurnalistul belgian observase nemijlocit că era un regim represiv, dar că nu întruchipa teroarea de tip stalinist, cunoscută deja publicului occidental mai ales prin cărțile-document ale lui Soljenițân. Era altfel: controlul populației prin pauperizare, foame și frică. Dubié îndemna turiștii din Vest care intenționau să viziteze România să încerce să discute cu localnicii și să facă schimb de adrese. În acest fel, spera el, zidul ce părea de netrecut ar putea fi dărâmat.[2]

Josy Dubié, devenit după 1999 senator din partea ecologiștilor, era cunoscut ca reporter care se ocupase de-a lungul anilor 80 de chestiuni precum foametea în Etiopia și reușise să realizeze un reportaj care sensibilizase telespectatorii belgieni până într-acolo încât să se creeze o mobilizare a donațiilor în favoarea victimelor din această țară. Trei ani mai târziu, mergea în România, iar reportajul său difuzat la televiziunea publică belgiană a fost reluat în cadrul emisiunii ,,Résistances” prezentată de Noël Mamère la televiziunea publică franceză Antena 2, câteva săptămâni mai târziu. Reportajul punea în lumină două elemente importante în conștientizarea dramei românești: pe de o parte, planul de sistematizare, pe de altă parte activismul disidentei de la Cluj, Doina Cornea, a cărei luptă fusese necunoscută publicului larg din occident până atunci. Chestiunea României era la ordinea zilei în mass-media occidentală la acea dată. Dovadă faptul că reportajul său fusese anunțat cu câteva zile înainte în marele cotidian La Libre Belgique și în cadrul emisiunii Panorama.[3]

,,Reportajul pe care Josy Dubié l-a adus din România constituie un model al genului: un document excepțional pe care l-am primit ca pe o lovitură în față. El transmite mai mult decât o sută de ziare, relatând despre tragedia unei națiuni inhibate de frică, despre mizerie și despre lipsa de demnitate. Dar în același timp el aduce un mesaj de speranță, căci în Cluj trăiește o femeie inflexibilă care reprezintă onoarea țării sale. Numele său este Doina Cornea‘’.[4] Acest comentariu apărea în La Libre Belgique după difuzarea filmului. Privirea Doinei Cornea părea să îi fi impresionat pe telespectatorii occidentali. Aceeași publicație scria că ,,[…] această privire va rămâne multă vreme în sufletul celor care au privit reportajul și care au înțeles că resemnarea aparentă trădează o extraordinară obstinație’’. La fel de apreciată este calitatea informațiilor transmise de film și prin care se arăta fidel viața cotidiană din România. Aceste imagini au provocat în telespectori un sentiment de revoltă, căci occidentalii conservă o fibră politică pe care românii au pierdut-o. Filmul a fost foarte bine cotat, nu doar în urma impactului emoțional pe care l-a produs, dar și ca produs mediatic. ,,Facultățile de jurnalism ar avea tot interesul să comande o copie de la RTBF pentru a putea fi prezentată fiecărei generații de studenți. Căci aceste 53 de minute de proiecție sunt echivalentul a peste 60 de ore de curs’’[5], scria publicația belgiană.

Doina Cornea rememora, într-un interviu acordat lui Michel Combes, (soțul fiicei sale Ariadna Combes), după 1990, momentul întâlnirii cu Josy Dubié: ,,În mijlocul pieței centrale din Cluj se găsește catedrala catolică și în jurul ei este o parcare unde se opresc adesea mașini cu turiști aflați în trecere prin oraș. Am dat ocol o dată piațetei, fără să văd vreo mașină străină care să îmi spună ceva. A trebuit să aștept puțin… am intrat în biserică, când am ieșit afară, am zărit un Citroen gri, model vechi și un domn care se pregătea să plece. L-am abordat, i-am cerut permisiunea de a urca la el în mașină ca să îi vorbesc. El a văzut neliniștea mea și m-a poftit să mă așez. I-am explicat că eram o opozantă a regimului și că aveam o scrisoare de trimis în străinătate. El a acceptat imediat să o ia, însă nu mi-a spus nici cine era, nici cu ce se ocupa. Mi-a dat doar de înțeles că avea o oarecare influență asupra mass-media. M-a rugat totuși să îi acord un interviu. Am refuzat, gândindu-mă că eu și soțul meu ne doream enorm să ne cunoaștem nepoții care trăiau în Franța, pe care nu îi văzusem niciodată și care urmau să vină în țară, în sfârșit. Mă temeam ca nu cumva interviul să ne creeze probleme – el însă m-a asigurat că interviul nu va fi difuzat înainte de decembrie. Am stabilit să ne întâlnim a doua zi la ora 10.00 în fața unui magazin alimentar de cartier. M-am dus la ora fixată și am văzut mașina lui trecând în trombă, fără să se oprească, urmată de o mașină albă care venea imediat în urma sa. Josy Dubié a reușit să se ascundă într-o străduță laterală, a ieșit pe o altă străduță, a coborât din nou pe strada unde îl așteptam, dar mașina de la Securitate era în continuare pe urmele sale. Planul nostru era ratat. Zece zile mai târziu, un om și-a făcut apariția la ușa noastră pe neașteptate: era Josy Dubié care a intrat brusc, emoționat, îngrijorat, abia răsuflând: ,,Cred că mi-au pierdut urma. M-au urmărit pe o distanță de patru sute de kilometri!” Îi datorez într-adevăr mult: să facă un astfel de efort, să jonglezi cu Securitatea în așa fel încât să îți piardă urma, toate acestea pentru a putea să îmi ia interviul promis! În fond, el este cel care a reușit să mă facă cunoscută în străinătate”.[6] În cursul acelei întrevederi, Doina Cornea i-a dat lui Dubié o scrisoare prin care critica abuzurile regimului. Această scrisoare, destinată fiicei sale Ariadna Combes, aflată în Franța, a ajuns prin intermediul jurnalistului belgian la exilul românesc și a fost transmisă ulterior la Radio Europa Liberă. De altfel, exilul românesc, în frunte cu Ariadna Combes, Mihnea Beridei și Dinu Zamfirescu avea să joace un rol major în acțiunea care a urmat: operațiunea de salvare a satelor românești.

Filmul lui Josy Dubié a avut un impact atât de puternic, încât a declanșat în Belgia Operațiunea Villages Roumains. Grație reportajului său și a ceea a transmis figura Doinei Cornea prin intermediul peliculei înregistrate, mii de occidentali au fost mișcați încât s-au simțit obligați moralmente să acționeze în favoarea Operațiunii[7]. Reportajul lui Dubié a fost preluat apoi de alte televiziuni străine. Conform mărturiei lui Adrian Niculescu, a doua zi după prezentarea filmului în Franța, programul 2 al televiziunii publice italiene RAI (canal tv aflat sub influența Partidului Socialist Italian) a difuzat, la propunerea acestuia, o selecție de 15 minute din film în cadrul emisiunii de actualități Speciale TG2, realizator Mariano Squillante. Gesturile de mobilizare în favoarea Doinei Cornea și a satului românesc se multiplicau. Când Paul Hermant și amicii săi au văzut pentru prima oară reporajul, au rămas uimiți de dezastrul ce lovise această țară despre care în Belgia nu se știa mare lucru. Ei și-au spus că nu pot rămâne indiferenți în fața unei astfel de situații, așa că au creat o mișcare concretă de salvare a satelor românești. Răspunsul comunelor și deschiderea opiniei publice belgiene i-a uimit ulterior chiar pe inițiatorii operațiunii de solidaritate. Chiar și după lansarea Operațiunii, în cadrul evenimentelor de sensibilizare din comunele occidentale, se difuza filmul, respectiv fragmente din peliculă; era una din cele mai eficiente metode de sensibilizare și de a face publicul să înțeleagă situația generală din România (pe lângă expoziții, articole de presă, ședințe de informare). Ca urmare a difuzării filmului, comunele scriau la sediul OVR din Bruxelles: ,,Mulți dintre noi am văzut la RTBF mărturia tulburătoare adusă din România de Josy Dubié. În fața strămutării masive de populație (…) nu putem rămâne indiferenți. (…) Primarul nostru s-a alăturat demersului dvs…’’ Scrisoarea trimisă de comuna belgiană Woluwe-Saint-Pierre către OVR ne dovedește impactul avut de filmul lui Dubié:

,,Recenta difuzare de către postul de televiziune RTBF a unui reportaj realizat în România a emoționat în mod legitim mari straturi ale populației. Acest reportaj arată la ce nivel s-a deteriorat situația poporului român în ultimii ani în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, dar și pe plan material. Faptele raportate în cursul emisiunii televizate nu fac decât să confirme ccea ce au spus toți cei care au fost în România: persecutarea minorităților, distrugerea habitatului tradițional, rural sau urban, sub-alimentarea cronică a populației, politică deghizată de eutanasiere, absența oricărei libertăți de expresie și arestări arbitrare. Regimul a dorit crearea unei Românii deconectate de orice legătură cu celelalte țări. În paralel, autoritățile române au permis unor oameni politici belgieni să facă cure de sănătate, fapt ce a aruncat la noi un voal asupra naturii reale a regimului român. Cazul individual al Doinei Cornea, arestată la 15 noiembrie trecut după ce a făcut declarații în cadrul reportajului efectuat de RTBF, nu e decât un exemplu ce confirmă relatările numeroșilor refugiați români și turiști ocidentali care au fost recent în România.”[8]

Tot într-un interviu dat de Doina Cornea aceluiași Dubié și tot pentru RTBF, aceasta declara că Operațiunea a fost o mișcare exemplară și că ceea ce belgienii inițiaseră era cu adevărat extraordinar. Mulțumirea echipei fondatoare creștea cu atât mai mult cu cât, după căderea regimului comunist, noul guvern le-a adresat mulțumiri în ianuarie 1990. Clujul îi făcea Cetățeni de Onoare pe toți cei 12 fondatori ai Operațiunii. OVR Internațional primea Premiul de Presă din partea noii conduceri a revistei Flacăra, ceea ce simboliza o altă confirmare a rupturii cu ultimii 30 de ani în slujba puterii comuniste. Cu aceeași distincție era premiat și jurnalistul Josy Dubié pentru sprijinul acordat campaniei de salvare a satelor românești.[9] Unii lideri ai revoltei de la Timișoara considerau Operațiunea printre factorii declanșatori ai mișcării pentru eliberare căci dovedise că izolarea unei populații poate fi stopată. În opinia echipei fondatoare, creditul operațiunii se datorează faptului de a nu se fi născut odată cu mișcările din decembrie 1989, ci că le-a precedat. (Text: IICCMER, 2018)

[1] Arhiva Mundaneum/Mons, Cutia 69, Le desastre rouge.

[2] Ibidem.

[3] Apud Mme Mannig, Kraainem, Cutia 6.

[4] Arhiva Ioan Negruțiu, OVR 1988-1990, Roumanie: Le désastre rouge par Josy Dubié. Une émission de ,,C’est à voir’’ à ne manquer sous aucun prétexte. RTBF 20.00, Libre Belgique.

[5] Ibidem.

[6] Gaulthier Pirotte, L’épisode humanitaire roumain. Construction d’une crise, état des lieux et modalités de sortie[6], L’Harmattan, Paris, France, 2006, p. 62.

[7] Ibidem.

[8] Arhiva Mundaneum/Mons, Cutia 3, Texte de l’intervention de W. Draps a la Comission de la Chambre.

[9] Arhiva Mundaneum/Mons, Cutia 56, Newsletter June 1990.

Filmul documentar Dezastrul roșu poate fi vizionat AICI.

 

Pentru mai multe informații, vă rugăm să ne contactați la la telefon +40 21 316 7565 sau la e-mail office@www.iiccmer.ro

***

Despre IICCMER

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru. Rolul său rezidă, înainte de toate, în gestionarea şi analizarea din punct de vedere ştiinţific a perioadei totalitare şi a consecinţelor sale. În al doilea rând, IICCMER sprijină crearea şi implementarea unor instrumente educaţionale cu finalitate memorială, contribuind astfel la articularea contextului în care valorile şi drepturile fundamentale să fie receptate de societatea noastră post-totalitară. Nu în ultimul rând, IICCMER are rolul de a aduna, arhiva şi publica documente referitoare la memoria exilului românesc.

Mai multe detalii despre activitatea IICCMER: https://www.iiccmer.ro/ sau https://www.facebook.com/InstitutuldeInvestigareaCrimelorComunismului.