Foto stânga: generalul Nicolae Rădescu, Președintele CNR (1949-1950)/ Sursă: Revista Memoria

Foto dreapta: Constantin Vișoianu, Președinte CNR (1950-1975)/ Sursă: Wikipedia

Comitetul Național Român (CNR) – o expresie politică anticomunistă a Aliaţilor de a bloca expansiunea URSS către Europa Occidentală ce a avut o existenţă tumultoasă. C.N.R. s-a format la 6 aprilie 1949, sub președinția generalului Nicolae Rădescu. Comitetul Naţional Român se găsea sub efigia regelui Mihai, considerat un garant al legitimităţii acestuia în faţa occidentalilor, însă deseori impurificat de anateme ori conflicte interne între ţărănişti şi liberali, între intelectuali nealiniaţi şi vârstnicii exilaţi, combinaţii în care mai apăreau fie social-democraţi, fie extremişti de dreapta. Regele a dorit unificare a exilului și a existenței manifeste a C.N.R., însă implicarea sa a fost mediată de un fost militar, generalul Petre Lazăr care era prea puţin obişnuit cu calculele politice şi cu jocurile ce se desfăşurau între protagonişti. După generalul Nicolae Rădescu considerat simbolul rezistenţei anti-comunste i-a urmat în funcţia de preşedinte venerabilul Constantin Vişoianu. Schimbarea politică a Occidentului în favoarea U.R.S.S. sau drumul spre coexistenţa paşnică a silit pe emigranţii români cu conştiinţă să-şi reorienteze ţintele şi mesajele. Comitetul Naţional Român a depins în mare măsură de Washington şi mai puţin de iniţiative eminamente româneşti. Dintre membrii C.N.R. menționăm: Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Viorel Virgil Tilea, Carol Citta Davila, Brutus Coste, Constantin Vișoianu etc. C.N.R. a constituit un simbol al contiunității ultimului guvern democratic al României în afara granițelor țării.

Biblioteca Română din Freiburg este una dintre instituţiile de cultură importante ale exilului românesc postbelic, sursă de documetare și cercetare de primă importanţa pentru istoria acestuia prin bogăţia mărturiilor scrise mergând de la articole de presă sau cărţi până la documente de arhivă, unele dintre ele reflectând activitatea sau acţiunile românilor care „au ales libertatea”.

Biblioteca a reprezentat, pe lângă activitatea culturală pe care a desfăşurat-o între anii 1949-1989, dar şi după căderea regimului comunist şi până în prezent, lupta cu regimul comunist de la Bucureşti dar şi relaţionarea cu autorităţile statului german în vederea stabilirii de relații interculturale. Bazele instituţionale ale Bibliotecii Române din Freiburg au fost puse la 1 mai 1949, de către Virgil Mihăilescu, despre care Dan Ottiger Dumitrescu menţionează, că în ţară a lucrat la Biblioteca Academiei Române sub îndrumarea profesorului Ioan Bianu.

Ulterior, aceasta a fost oficial recunoscută ca persoană juridică şi morală de către autorităţile germane competente din Freiburg, la data de 21 iulie 1950, prin legalizarea unui Statut de constituire şi funcţionare în conformitate cu legile de atunci din R.F.Germania. Biblioteca s-a constituit de la început ca un for de cultură și spiritualitate românescă care a relaționat cu exilații românii din țările lor de „adopție”, contribuind la manifestarea culturii române în Occidentul Liber.

Opération Villages Roumains a reprezentat reacția exilaților români, sprijiniți cu solidaritate de împotriva proiectului comunist de sistematizare a satelor (1989). La începutul anului 1989, s-a declanșat un scandal internațional, provocat de Proiectul de Sistematizare Rurală, tot mai impulsionat de Nicolae Ceaușescu, din martie 1988. Principalul argument al proiectului era recuperarea de terenuri pentru agricultură, iar soluția găsită era demolarea a aproximativ 7-8.000 de sate din cele 13.123 existente și comasarea lor în centre agro-industriale. Proiectul urma să fie finalizat la scara întregii țări până în anul 1995.

Populația rezultată în urma demolărilor urma a fi mutată în blocuri sătești, ce erau menite să asigure un mod de locuire situat între locuirea rurală individuală și cea colectivă de tip urban, în blocuri P+1 sau P+2, cu anexe pentru păsări și animale, amplasate în spatele blocului. Pe termen lung, efectul avea să fie catastrofal: era vorba de dezrădăcinarea unei populații din mediul său ancestral și mutarea ei forțată, de distrugerea unui patrimoniu cultural și arhitectural, a relațiilor tradiționale din cadrul comunității și de uniformizarea populației. Privită din Occident, sistematizarea – așa cum era ea gândită de Ceaușescu – era o adevărată tragedie. Ca atare, un grup de tineri belgieni a pus la cale o mișcare de protest, intitulată „Opération Villages Roumains”, având ca scop salvarea satelor românești de la demolare. Metoda ingenioasă pentru salvarea satelor a constat ca fiecare sat românesc să fie „adoptat” de o comună occidentală. Belgienii erau conștienți că Ceaușescu nu ar risca un scandal internațional, și deci nu se va atinge de satele protejate astfel din afară, comunele occidentale participante devenind – simbolic – garant al integrității lor. Mișcarea a pornit din Belgia, în februarie 1989, extinzându-se în lunile următoare în celelalte țări europene. Aceasta a înregistrat un succes atât de mare, încât la momentul căderii regimului comunist, aproximativ 2.200 de comune, ceea ce însemna aproape 30 de milioane de cetățeni europeni, erau implicate. În țările europene în care „Opération Villages Roumains” a fost implementat, românii din exil au reprezentat, de regulă, principalii vectori de legătură cu factorii locali, jucând, astfel, un rol considerabil în promovarea Operațiunii în patria lor de adopție.