Ambițioasa producției a regizorului-autor Mircea Daneliuc reprezintă atât o ruptură în cinematografia personală de stilul ciné-vérité pe care l-a practicat în filmele anterioare, precum debutul Cursa (1975), Proba de microfon (1980) și Croaziera (1981), cât și în cinematografia perioadei ceaușiste, prin imersarea totală în zona subiectivității onirice și a metaforitei politice. Aparent, Glissando este ecranizarea unei nuvele fantastice de Cezar Petrescu, „Omul din vis”, din volumul Omul din vis, Trei povestiri cu morți publicat în 1925. Sursa literară devine însă un simplu pretext pentru Daneliuc care alege să se îndepărteze semnificativ de textul originar, așa că rezultatul este un film profund original, reflectând viziunea artistică a cineastului.
În tentativa sa de a asigura o respirație universală filmului, Daneliuc distilează influențe din marile cinematografii ale lumii. Personajele bizare din plan secund și atmosfera de carnaval grotesc amintesc de universul fellinian, în vreme ce morbiditatea aristocrației crepusculare ne trimite cu gândul la tematica creațiilor lui Visconti. Totul beneficiind de imaginea operatorului Călin Ghibu, desprinsă parcă din plastica tablourilor lui Francisc Goya cu alienații săi din casele de nebuni.
Glissando e structurat pe două planuri. Primul se constituie într‑un portret critic al moravurilor burghezo‑moșierești interbelice, pornind de la descompunerea morală a protagonistului Ion Theodorescu (Ștefan Iordache), un pătimaș jucător de cărți. Al doilea plan, dominat de sentimentul claustrării și de nebunia generalizată, reprezintă o adevărată parabolă a totalitarismului. Baroc, metaforic, confuz pe alocuri, filmul lui Daneliuc este un semieșec artistic, nereușind să aibă structura coerentă a filmelor anterioare. În ceea ce privește rezistența artistului în fața agresiunii politicului, Glissando reprezintă succesul regizorului Mircea Daneliuc, pornit într‑o luptă imposibilă cu tăvălugul nivelator al cenzurii. Din acest punct de vedere, avatarurile filmului reprezintă un veritabil manifest anticeaușist.
Daneliuc încalcă toate tabuurile imaginabile ale moralității comuniste. Scene de lesbianism, nuditate frontală, bărbați în travesti, erotism accentuat, personaje principale care prizează cocaină, toate aceste elemente inedite în cinematografia ceaușistă i-au pus în gardă pe cerberii ideologici care au blocat premiera filmului mai bine de doi ani de la finalizarea producției. Însă ceea ce a alarmat cel mai tare a fost glisarea subtilă pe care o face Daneliuc de la dictatura fascistă, la cea pe care contemporanii săi o resimțeau pe propria piele.
Prins în chingile unei societăți oprimante, Theodorescu îi răspunde nobilului scăpătat Ordeanu (Petre Simionescu) că rezistă prin umorul caracteristic nației din care face parte. „Nu sufăr, domnule Ordeanu. Spun anecdote ca tot românul”. Daneliuc face astfel cu ochiul spectatorilor crescuți în cultura bancului politic. În limbajul alegoric al perioadei comuniste, este vorba de una dintre așa zisele „șopârle” folosite de anumiți cineaști pentru a introduce în filmele lor referințe critice la realitățile contemporane. La rândul său, Ordeanu scoate, în mijlocul unei partide de poker, bani dintr-un ziar pe care se distinge din titlul de pe prima pagină întrebarea: „e o Dictatură?” Propaganda regimului nenumit vreodată în film este deversată în casele oamenilor și pe străzile orașului prin intermediul aparatelor de radio și a difuzoarelor instalate pe mașini care transmit neîncetat discursuri politice isterice.
Documentele din arhivele Securității arată că activiștilor de partid le era teamă ca unele simboluri folosite și chiar ca mesajul filmului, ce la nivel declarativ se dorea o „metaforă despre cancerul fascismului”, să nu fie reinterpretate politic de către public, astfel încât principalele modificări care i se impun lui Daneliuc au în vedere clarificarea caracterului fascist al lumii în care se mișcă personajele sale. Printre altele, i se cer regizorului să introducă replici din off care să sugereze existența unei atitudini manifeste față de proliferarea fascismului, să insiste pe cadrul cu filtrul de gaz din tavanul încăperii din ospiciul-cazinou ca referire la lagărele de exterminare naziste, ca din transmisia de la radio să fie eliminate referințele „care vizează poporul, națiunea, sănătatea națională”, ca melodia Lili Marlene caracteristică perioadei naziste să fie extinsă și să se audă mai clar în banda sonoră sau ca în locul logo-ului stilizat folosit în film să fie folosită în mod explicit zvastica nazistă.
Încăpățânarea cineastului de a nu-și mutila artistic filmul în sensul dorit de regim, tradusă printr-o luptă de uzură cu accente disidente – Daneliuc își depune carnetul de partid și amenință cu greva foamei – a făcut ca Glissando să treacă fără zecile de modificări trasate abuziv de către culturnicii regimului. Un singur compromis e făcut de autorul filmului, acela ca replica „Jidanule !” să fie schimbată cu „Antihristule !”. I.T. Ștefănescu a impus ulterior și introducerea unei zvastici animate şi a unui citat din Iorga prin care se întărea mesajul antifascist al filmului. Aparent contradictorii, modificările impuse au logică în cadrul ideologic dominant al epocii. Pe de o parte, clarificarea parabolei statului fascist avea în vedere ca publicul să nu fie tentat să facă vreo paralelă cu regimul comunist. Pe de altă parte, adoptarea unei linii naționaliste venise la pachet cu un antisemitism rezidual. Evreii comuniști ai primilor ani postbelici au fost făcuți vinovați pentru toate erorile care însoțiseră instaurarea regimului. Această disculpare prin aruncarea întregii vini pe elementele alogene ale partidului, de cele mai multe ori evrei, constituie un laitmotiv al memoriilor demnitarilor lui Ceaușescu publicate imediat după Revoluție. La fel trebuie privită și ocultarea caracterului antisemit al societății românești din timpul perioadei interbelice, care, prin ricoșeu, ar fi scos la iveală antisemitismul ambiental din perioada ceaușistă.
Într-un final, Glissando are premiera de gală la cinema „Patria” din capitală la data de 24 septembrie 1984. Cu excepția notabilă a cronicii din Săptămâna, critica a evaluat pozitiv filmul lui Daneliuc. Cronica din Cinema semnată de Mircea Alexandrescu insistă obsesiv pe plasarea cronologică a evenimentelor în perioada „revolută” interbelică și pe fascismul denunțat de film. Subtextul unei mici casete din același număr, despre personajul secundar al „nebunului” interpretat de Mitică Popescu, demonstrează însă că mesajul politic subversiv al filmului a fost receptat pe deplin de contemporani:
Beția puterii se instalează în ochi, în mișcarea voluntară a bărbiei, în frenezia interioară înghețată într‑un salt mut. Din victimă, personajul devine halucinant, învingător. Glissando ! O nouă ipostază. Înfășurat în cearceaful alb, asemeni unei togi senatoriale, cu nelipsita‑i caschetă, falsul cezar își trăiește cu voluptate în aburii „băii de însănătoșire” momentul exercitării „puterii”. Ordine scurte, rânjet lupesc, ochi mijiți viclean a răutate.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
