Cel mai personal film realizat de Alexandru Tatos este și cel mai important din cariera sa. Secvențe (1982) este construit în jurul unui scenariu de scurt metraj (Patru palme, scris la începutul anilor ’70) şi dezvoltat într‑un triptic ce are ca numitor comun viaţa unei echipe de filmare. Regizorul, care semnează și scenariul, se joacă pe sine în film, alături de colaboratorii săi obișnuiți de la Buftea, printre care operatorul Florin Mihăilescu, sunetistul Horea Murgu și actrița Emilia Dobrin.

Regizor cu valențe contestare, care a format alături de Mircea Daneliuc și Stere Gulea nucleul grupării reformatoare de cineaști de la finalul anilor `70 și primii ani ai deceniului următor ce a încercat să schimbe faciesul ceaușist al cinematografiei române, Alexandru Tatos a pendulat între rezistență și compromis față de sistem, aspect probat de jurnalul său personal pe care l-a ținut neîntrerupt până în primăvara anului 1990, atunci când regizorul a încetat din viață la doar 52 de ani.

Această ambivalență transpare din primele cadre ale filmului, în care personajul-regizor selectează în sala de vizionare scene de epocă pentru o producție cu caracter propagandistic, cerându-i asistentului său „să nu mai fie tot alea trei filme pe care le văd în toate filmele!” Este compromisul pe care regizorul din film/realitate îl face cu sistemul pentru a-și putea duce la bun sfârșit proiectele sale personale, precum cel la care filmează în manieră ciné-vérité, folosind priza directă, în locația restaurantului Budapesta, unde înregistrează cu camera ascunsă reacțiile și emoțiile cetățenilor obișnuiți care asistă la discuția telefonică a tânărului student rămas singur în ajunul Revelionului, interpretat de actorul din film/realitate Dragoș Pâslaru.

Dedublarea artistică din film o reflectă pe cea din viața reală, în care regizorul a semnat un acord de colaborare cu infama Securitate chiar în contextul realizării Secvențelor. Acest pact faustic este probabil prețul pe care Tatos l-a plătit pentru a-și duce la bun sfârșit proiectul său de suflet. Comparat de critica contemporană cu mult mai celebrul La nuit américaine (1973) al lui François Truffaut, de care l‑ar apropia stilul şi tematica, Secvențe trece fără probleme de filtrele de cenzură, deși ridica probleme politice sensibile.

A doua „secvență” se construiește în jurul personajului unui gestionar al unui bufet din provincie la care echipa de filmare aflată în prospecțiuni se oprește. Prin intermediul vocii directorului de imagine din film/realitate Florin Mihăilescu, Tatos procedează la un aspru rechizitoriu al cinematografiei ceaușiste, tarată de artificialitate și de convenționalism. „În filmele noastre oamenii nu mor, nu trăiesc. Le punem numere pe tricou să-i recunoaștem. Pionezele să fie autentice!” Prin contrast cu acest verdict necruțător, un Mircea Diaconu bogat în nuanțe dă naștere unuia dintre cele mai autentice personaje din cinematografia românească, acela al onctuosului șef de unitate alimentară, despotic cu angajații și cu propria soție (Luminița Gheorghiu), însă serviabil cu cei mai sus puși ierarhic, precum băiatul primarului care dă muzica tare în bufet sau falsul procuror, de fapt producătorul delegat al echipei de filmare. Secvența devoalează amploarea sistemului de relații din societatea ceaușistă, care în mod ironic era abreviat colocvial PCR (Pile, Cunoștințe, Relații).

Distonanța între discursul oficial și realitate este accentuată de ultima „secvență” a filmului, aceea a confruntării dintre o victimă și un torționar al Siguranței, ambii figuranți pe platoul de filmare a unei producții inspirate din lupta comuniștilor în ilegalitate. Această formulă narativă de tip Matrioșka, a filmului în film, ridică problema trecutului partidului, în mare parte mitizat și ficționalizat, și un adevăr istoric mult mai complex, care adus la suprafață de cei doi bătrânei interpretați magistral de Ion Vîlcu și de Geo Barton aflat la ultimul său rol, dinamitează întreg eșafodaj propagandistic care stătea la baza legitimității regimului. În dinamica conflictului dintre cei doi, ceea ce la început părea rememorarea unui tipic episod din ilegalitate cu eroi pozitivi și negativi – tânărul idealist comunist bătut cu bestialitate în arestul Siguranței (Ion Vîlcu) versus sadicul său torționar Papașa (Geo Barton) –, devine pe măsură ce timpul trece o poveste ambiguă, cu vinovății estompate și cu fapte de eroism puse sub semnul întrebării. Operațiunea de demistificare este pigmentată de regizor cu aluzii și cu „șopârle” antisistem aruncate din exteriorul cadrului „secvenței”, precum replica unei machieuze: „La noi nu se poate nimic”.

 

Bogdan JITEA

Expert IICCMER