,,Eu sunt autorul memoriului pe care îl concepusem în 1956, noi studenții, gândit pentru a fi trimis și la agențiile străine”, se prezintă domnul Teodor Stanca, fost deținut politic, liderul mișcărilor studențești din Timișoara, 1956. Memoriul la care face referire avea douăsprezece puncte considerate esențiale de liderii mișcării studențești din Timișoara, revendicări pe care aceștia doreau să le transmită autorităților. Domnul Stanca este actualul președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici, filiala Timișoara. La scurt timp după protestul din octombrie 1956 de la Timișoara, a fost arestat și condamnat pentru 8 ani pentru agitație publică. A fost închis timp de 7 ani în închisorile comuniste de la Timișoara, Gherla, coloniile Salcia, Giurgeni și Periprava, fiind eliberat în 1963.
AP: Cum se manifesta rezistența anticomunistă în perioada postbelică?
TS: În perioada 1945 – 1964 închisorile erau populate de deținuți politici. Erau cu zecile de mii, iar unii dintre aceștia au dispărut. Deși în 1964 apăruse decretul de grațiere, asta nu însemna că nu mai existau deținuți politici. Erau acolo oameni care aparțineau altei lumi: elita intelectuală, politică, militară, oameni care erau considerați inadaptabili, care nu acceptau ideologia comunistă și mai ales nu acceptau practicile comuniste. La Sighet, se regăseau cei care conduseseră România înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, precum Iuliu Maniu și Brătienii. La Pitești, accentul a fost pus pe reeducare, iar țintele erau tinerii, studențimea.
Comuniștii credeau că acei tineri pe care ei îi închiseseră la Pitești erau toți legionari, ceea ce nu era adevărat. Erau tineri cu diverse orientări politice, arestați și duși în malaxorul reeducării în cea mai oribilă perioadă din istoria comunistă a țării noastre. Au fost răscoale țărănești împotriva cotelor, împotriva colectivizării agriculturii (care era o amenințare aproape existențială pentru țărani). În aceste exemple, regăsim o formă de rezistență cu un număr mare de participanți. În 1956, în timpul Revoluției maghiare anticomuniste, la trei ani după moartea lui Stalin, când Hrușciov prezentase raportul crimelor staliniste, în lagărul socialist era o stare specială; și în interiorul celor din partidul comunist existau diferențe de viziuni, nuanțe. După prezentarea raportului, a existat credința în aceste state că lucrurile ar putea să se schimbe în modul în care erau respectate drepturile și libertățile civile. Înainte de a începe Revoluția maghiară, a fost răscoala din Berlin din 1953, dar și evenimentele din Polonia, unde conducerea de la Kremlin s-a deplasat pentru a calma spiritele. Toate acestea arătau că există posibilitatea de schimbare și că sistemul represiv putea să nu mai fie atât de puternic cum se credea, că practicile staliniste puteau fi schimbate.
AP: Ce rol aveau studenții în mișcarea de rezistență împotriva comunismului?
TS: Mișcările din 1956 în Ungaria au început prin revolte ale studenților, în sprijinul evenimentelor din Polonia, într-o simpatie față de ideea de liberalizare, la care aderaseră mulți intelectuali. Intelectualii au încurajat mișcarea studențească. Au trecut aproape două săptămâni până la intervenția decisivă a rușilor, iar la un moment dat se crezuse că există pericolul desprinderii de Pactul de la Varșovia, ceea ce era un lucru foarte grav pentru Moscova și pentru sfera lor de influență. Mișcarea a fost pornită de către studenți, dar ulterior s-au alăturat și reprezentanți ai altor categorii socio-profesionale, intelectuali, militari. Manifestările de solidarizare cu studenții maghiari au fost pornite de studenții români, fiind organizate manifestări în toate centrele universitare.
AP: În 1956, au avut loc manifestări ale studenților în mai multe centre universitare. Ce ne puteți spune despre Timișoara? Cum a fost organizat protestul aici?
TS: În Timișoara, a fost cea mai bine organizată mișcare și cea cu cel mai mare impact, având posibilitatea de a destabiliza regimul. Explicația ar fi chiar natura orașului nostru, unde se trăia în comuniune cu alte naționalități și etnii. Veștile circulau mai ușor aici, întrucât existau studenți care cunoșteau limba maghiară. După ce a început revoluția anticomunistă din Ungaria, primul lucru pe care conducerea de la București l-a făcut a fost să trimită o circulară prin care solicita autorităților de la nivel regional și județean să organizeze ședințe cu diversele categorii socio-profesionale și să prezinte punctul lor de vedere. Se încerca mistificarea adevărului prin această circulară, spunându-se că acei studenți maghiari voiau să spargă vitrine, să creeze haos, dar noi știam adevărul, că manifestările erau de cu totul altă natură. S-a discutat, de la student la student, iar locuind în cămin, veștile circulau repede. Era de ajuns să intri într-o cameră de cămin și aflai imediat despre ce era vorba, studenții au aflat ce se întâmplă în Ungaria și, gândindu-se că nici la noi situația nu e mai bună, au crezut că poate a venit momentul pentru o schimbare.
Cunoscând faptul că adevărul era altul, studenții știau că sunt mințiți de autorități. Cu ocazia discuțiilor dintre autorități și studenți, comuniștii voiau să afle de la oameni starea de spirit. Ei știau că cetățenii erau informați cu privire la ce se întâmplă în Ungaria, însă voiau să afle dacă pericolul revoltei populare era iminent. Noi, studenții, am spus că vrem să discutăm cu autoritățile. Am creat un grup de inițiativă la nivelul studenților din anii terminali, cu cei de la Facultatea de Mecanică. Pe bulevardul Mihai Viteazul, unde era facultatea, era și un cămin mare, foarte populat. Ceream să ne întâlnim cu conducerea Politehnicii și cu autoritățile, să vedem care este punctul nostru de vedere și care este al lor. Pentru data de 30 octombrie, am organizat totul pe ascuns, fiecare student avea sarcina de a contacta alți studenți din facultate, astfel încât să fim cât mai mulți în acea zi, la ora 14:00, pe Mihai Viteazul.
Conducerea Politehnicii aflase între timp de intenția noastră și a căutat să ne oprească. În acea perioadă, autoritățile comuniste căutaseră să interzică orice tip de mișcare politică, culturală, chiar și cele sportive. Cu toate acestea, noi nu am ținut cont de interdicții, iar în data de 30 octombrie, începând cu ora 14:00, studenți din toate colțurile Timișoarei s-au adunat. Oamenii care treceau pe stradă se întrebau: ,,Ce este cu tineretul ăsta, de merg așa grăbiți?”, crezând că ne adunasem să jucăm fotbal.
AP: Care a fost reacția autorităților? Dar a profesorilor?
TS: Eram 300-400 de participanți, curtea facultății era umplută, la fel și culoarele. S-a propus să se meargă la cantina universității. Noi, grupul de organizare, ne-am propus să fim cei care declanșează discuțiile cu autoritățile, să arătăm că studenții sunt pregătiți pentru orice, pentru a afla adevărul.
Adunarea mi-a dat mie cuvântul, întrucât chiar și în ziua manifestațiilor eu eram însărcinat cu misiunea de a redacta un memoriu, un document programatic. Nu mă consideram a fi mai luptător ca alții, însă faptul că eu eram cel care redactase memoriul a atârnat destul de greu la procesul meu.
La acea discuție, în prezidiu, se aflau rectorul Politehnicii, reprezentanți ai conducerii diverselor facultăți ale universității, dar și reprezentanți ai comitetului județean de partid. Erau dornici să afle ce se petrecuse și pregătiți să intervină. Inclusiv la București s-a auzit despre manifestația noastră de la Timișoara, iar comitetul central de partid i-a trimis pe Ilie Verdeț și Petre Lupu acolo. După ce am luat cuvântul, am expus motivele care au declanșat manifestarea noastră. Ceream ca situația Ungariei să fie foarte bine lămurită de către autoritățile comuniste din România. După ce s-au așezat și autoritățile de la București la masă, în cadrul discuției, au fost atacuri dure la adresa regimului, parte dintre revendicări fiind regăsite în memoriu. Am spus că după moartea lui Stalin, după condamnarea crimelor staliniste, era nevoie de o schimbare care întârzia să apară, lumea aștepta această schimbare. În regiune, în alte țări, vedeam că, izolat, oamenii încercau să se adapteze spiritului vremurilor, în timp ce la noi lucrurile stagnau. Populația aștepta schimbări nu doar în viața de zi cu zi, cât și în modul în care se interacționa cu autoritățile. Erau necesare schimbări în viața politică. Ceream să se renunțe la cultul personalității, dreptul ca orice cetățean, orice muncitor să poată manifesta, să își spună punctul de vedere, fără a fi închis. Ceream retragerea trupelor sovietice din țară, deoarece trecuseră zece ani de la încheierea războiului.
AP: Ce își doreau studenții de la autoritățile de la nivel județean și central? Care erau revendicările dvs.?
TS: Vrem libertate, vrem adevăr, ne-am săturat de minciună, ce caută rușii la petrolul nostru?, de ce sunt ei stăpâni pe bogățiile noastre? erau revendicările noastre. Ședința se încheiase la 8 seara, autoritățile de la București spunându-ne că ne înțeleg, dar să îi înțelegem și noi pe ei. Ca să scape de sub presiunea studenților, au spus că vor discuta cu oficialitățile de la cel mai înalt nivel al partidului și vor reveni, peste trei zile, în aceeași formulă pentru a ne da un răspuns privind cerințele noastre.
A doua zi, au avut loc din nou manifestări de stradă. În oraș, era plin de poliție, de armată și Securitate, toți pregătiți să intervină. Ulterior, au început arestările, o parte au fost duși la Becicherec, iar cei care au apucat să ia cuvântul la adunare au fost notați, ridicați și duși la Securitate. Anchetele au durat câteva zile, timp în care facultățile erau închise. La un moment dat, conducerea de la București a avansat teza închiderii centrului universitar de la Timișoara.
Fișa matricolă penală a deținutului politic Teodor Stanca
Date suplimentare despre deținut:
https://www.memorialsighet.ro/teodor-stanca/
*Interviu realizat de Antonia Pup, studentă în anul al II-lea la programul universitar de studii de licență Istorie, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara.
