Deși oficial era una dintre direcțiile prioritare ale cinematografiei ceaușiste, filmul de actualitate s-a situat la început în umbra celui istoric, pentru care regimul a rezervat cea mai mare parte a resurselor financiare și logistice concretizate în superproducții precum Dacii, Columna sau Mihai Viteazul. Această situație se schimbă odată cu întâlnirile lui Ceaușescu cu creatorii – inclusiv cu cineaștii – de la începutul anului 1971 și cu enunțarea Tezelor din iulie care anunță ceea ce se va numi „minirevoluția culturală”. Reflectarea noilor schimbări din societatea românească devine obiectivul principal pentru activitatea cultural-educativă, ceea ce explică revenirea în prim plan a genului filmului de actualitate, evitat de cineaști după scandalul din jurul Reconstituirii (1969) lui Lucian Pintilie.

Printre politicile regimului care își fac loc pe marele ecran este și accelerarea procesului de industrializare de la începutul anilor ʼ70. O întreagă mitologie cinematografică e construită în jurul uzinei sau șantierului, văzute ca spații de formare a omului nou. Un film tipic al acestei mistici industriale este Filip cel bun (1975), regizat de Dan Pița după un scenariu de Constantin Stoiciu, autor al unui alt text scenaristic cu un subiect similar, anume Diminețile unui băiat cuminte (1967, regia Andrei Blaier). Protagonistul, jucat de Mircea Diaconu, este un tânăr ce ratează intrarea la facultate, pentru ca ulterior să ajungă, în urma unei adevărate călătorii inițiatice prin viață, la concluzia că doar în câmpul muncii socialiste se poate împlini ca om. Acestuia i se contrapune mentalitatea învechită a tatălui, de mic‑burghez care refuză ca fiul său să aleagă drumul fabricii. „Nu, la uzină nu !”, îi spune el lui Filip, care într‑un final își va înfrunta tatăl, respingând astfel un tip de gândire considerat reacționar de ideologia dominantă.

Pentru a sugera ruptura generațională dintre cei doi, regizorul Pița se folosește din plin de scenografia oferită de-a gata de vechiul București. Familia extinsă a patriarhului Alexandru, tatăl lui Filip, locuiește într-un vechi imobil decrepit, cu fisuri de la cutremurele anterioare, cu o curte interioară folosită la comun cu ceilalți locatari. Travellingul camerei lui Florin Mihăilescu care urmărește privirea voyeuristă a lui Filip asupra apartamentelor vecine ne inserează în această lume semiînchisă și suficientă sieși. Dincolo de acest microunivers care simbolizează Vechiul Regim se află România de mâine, a șantierelor noilor blocuri de locuințe stas și a oțelăriilor moderne dotate cu panouri de comandă și cu săli de calculatoare, de care Filip se apropie ezitant la început, iar apoi din ce în ce mai dornic să se rupă cu totul de mentalitatea vetustă a tatălui său. Alexandru (Vasile Nițulescu) caută să-și căpătuiască fiul și să-i găsească un loc călduț în comerțul exterior prin intermediul potențialului său ginere Lucian (George Calboreanu Jr.), însă Filip refuză joburi unde se fură sau unde se dă bacșiș.

Deși tema moralizatoare a eticii muncitorești trădează caracterul propagandistic al demersului cinematografic, totuși Filip cel bun reușește să se desprindă din zona producțiilor de serie prin folosirea unui limbaj autentic și a unor situații de viață nefardate. Spre exemplu, cuplul format din Simona (Florina Luican), sora lui Filip, și Lucian. Chiar dacă cei doi sunt maturi, trăiesc într-o cameră în casa tatălui Simonei și coabitează mai mult din inerție. El e un tip moale și „bleg”, conform lui Filip, însă descurcăreț la locul de muncă, așa cum lasă să se întrevadă învârtelile sale pentru a-i găsi un loc de muncă tânărului. Ea nu pare că-și găsește un loc în viață și după ce a fugit odată de acasă, se întoarce pentru ca mai apoi să plece a doua oară, cu un coleg de la muncă cu care are o relație pasageră. Un alt personaj nuanțat este cel al „rulotistei” Angela, o vânzătoare de articole de lenjerie intimă și produse de întreținere personală pe care Filip o cunoaște la depozitul în care se angajase, condus de fostul coleg din tinerețe al tatălui său, coruptul gestionar Atanasiu. Interpretată de Ileana Popovici într-un rol care parcă-l prelungește pe cel din Reconstituirea lui Pintilie, Angela este o tânără vorbăreață și plină de viață, aparent puțin naivă și ingenuă, dar care în cele din urmă se dovedește mult mai independentă și mai cu picioarele pe pământ decât bănuiam la început. Face parte dintr-un anturaj de tinere care au un look hippie, ascultă muzică occidentală și au un comportament scandalos pentru etica socialistă proclamată de regim, întâlnindu-se cu cetățeni străini și frecventând localuri rău famate. Amicele ei intră chiar în atenția Securității, așa cum se sugerează într-o scenă în care sunt descusute la o masă de către un bărbat a cărui identitate nu e declinată. Angela locuiește singură într-un studio șic din centrul Bucureștiului și se descurcă pe cont propriu, așa cum o face în momentul în care se confruntă cu propunerea lui Atanasiu de a se culca cu fiul acestuia, în schimbul avansării în poziția de vânzătoare de magazin, în locul rulotei în care lucra.

Atanasiu, jucat de Lazăr Vrabie în ultimul său rol al carierei cu vocea dublată de Victor Rebengiuc, este un reprezentant al primei generații care a făurit comunismul românesc, cea a anilor ʼ50, în cârca căreia regimul ceaușist aruncă toate erorile și neajunsurile sistemului. Potrivit mărturisirii tatălui lui Filip, coleg în trecut cu Atanasiu într-o oțelărie, acesta din urmă, „pentru a-și salva funcția a inventat un sabotaj, o fraudă și a găsit un țap ispășitor”, fiind ajutat de către Lupu (Gheorghe Dinică), un alt muncitor arivist, acum măcinat de remușcări. Filip află mai târziu că onestul și competentul Gică Ionescu (George Constantin) ajunsese în pușcărie și ca urmare a lașității tatălui său care alesese să tacă și să plece din fabrică pentru o slujbă de birou într-o spălătorie. Scena de final îi are în prim plan pe Filip și pe Ionescu, între timp reabilitat și ajuns în poziția de maistru la combinatul siderurgic Oțelu Roșu din Galați. Aflat la o conferință în București, Ionescu îi predă tânărului o adevărată lecție de etică socialistă în fața unei clădiri  moderne, Palatul Sporturilor și Culturii din București inaugurat chiar în timpul filmărilor, pe care se poate citi cu litere mari TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST ROMÂN. Este practic ultimul act din procesul formativ al lui Filip care decide să se rupă de lumea ezitantă a tatălui său și să îmbrățișeze cariera de muncitor în uzină.

O notă informativă a Securității consemnează la câteva luni de la lansarea în cinematografe a lui Filip cel bun că filmul „a fost modificat de către forurile superioare datorită faptului că acesta a prezentat generalizând unele aspecte negative care se mai petrec în viața noastră cotidiană prezentă”. După 1989, Dan Pița a dezvăluit că Filip cel bun ar fi fost „pur și simplu maltratat de cenzură”, cu Dumitru Popescu (președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste) care „a scris scene și a inventat personaje care au diluat mult accentul critic și polemic al filmului în raport cu societatea românească a anului 1974”. Fără ca povestea să fie confirmată și din alte surse, este plauzibil ca intervențiile să se fi făcut peste capul regizorului, având în vedere caracterul disonant și chiar artificial al unor asemenea discursuri moralizatoare în țesătura scenaristică a filmului mai degrabă de factură realistă.

Bogdan JITEA

Expert IICCMER