În luna ianuarie a acestui an s-a împlinit un deceniu de la moartea celui mai popular regizor român al secolului al XX-lea, Sergiu Nicolaescu. Un comisar acuză, filmul care marchează „divorțul” temporar de scenaristul Titus Popovici, constituie unul dintre cele mai personale proiecte ale sale. Aflat la apogeul carierei, cu acces practic nelimitat la resursele cinematografiei, Nicolaescu beneficia artistic și de pe urma colaborării cu privilegiatul scriitor comunist, membru CC al PCR. Pe lângă Dacii (1966), propagandistul subtil care a fost Popovici semnează scenariile celor mai bine primite filme ale lui Nicolaescu, precum Mihai Viteazul (1971), Cu mâinile curate (1972), Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) sau Nemuritorii (1974). După cum regizorul a mărturisit într-un interviu, secretul succesului său l-a constituit acest mix între calitatea textelor literare ale lui Popovici și rigoarea meseriașului Nicolaescu: „Titus era cu talentul, eu eram inginer”.
Întrucât Popovici și Petre Sălcudeanu, celălalt scenarist de la Cu mâinile curate (1972), refuzaseră să-l „învie” pe comisarul Miclovan, Sergiu Nicolaescu se decide să o facă pe cont propriu și să scrie el însuși scenariul la noul film, ajutat de o echipă din care făceau parte Vintilă Corbul, Eugen Burada și Mircea Gândilă. Nici unul dintre cei patru nu dispunea însă de anvergura literară a lui Titus Popovici, așa că Un comisar acuză este construit în jurul unui scenariu mai degrabă stângaci și repetitiv, salvat in extremis doar de artificiile regizorale ale cârpaciului Nicolaescu.
În primul rând, doza propagandistică și mistificatoare este ridicată la un nivel și mai înalt. Contextul istoric ales de scenariști este unul anterior peripețiilor comisarului Miclovan – rebotezat în noul film Moldovan –, anume acela al Statului Național-Legionar de la finalul anului 1940. Denaturarea flagrantă a adevărului istoric face ca rolul comuniștilor români nu doar să fie gonflat, dar li se atribuie chiar și acțiuni protestatare, prin organizarea de manifestații antifasciste de masă în București sau prin tipărirea de manifeste antihitleriste. În realitate, la acel moment încă funcționa infamul pact Ribbentrop-Molotov dintre Germania nazistă și URSS, iar consemnul trasat de puterea sovietică era de încetare a oricărei acțiuni provocatoare din partea mișcării comuniste, ordin respectat fără crâcnire de către credincioșii soldați ai partidului. În scopul de a demonstra o așa zisă independență a comuniștilor români de centrul de la Moscova, scenariștii introduc o scenă necredibilă. Întrebat de către Moldovan de ce nu pleacă în Rusia Sovietică, comunistul Pârvu (Amza Pellea) răspunde că nu o face pentru că „suntem al acestui pământ românesc”.
Scena de debut este cea a masacrului de la Jilava – cu nume schimbat în Viraga – din noaptea dintre 26 și 27 noiembrie 1940, atunci când o echipă de legionari a intrat în celulele deținuților politici care se aflau acolo și a ucis 64 de persoane, din care 5 foști demnitari de rang înalt în fostul regim carlist. Scenariștii imaginează un episod în care legionarii nu se opresc aici și intenționează să-i ucidă și pe comuniștii închiși la Jilava/Viraga, acțiune dejucată de către unul dintre gardieni. Intenția acestui fals istoric este de a demonstra caracterul ireconciliabil dintre cele două mișcări, comuniștii ajungând să fie proiectați ca principalii rivali politici al legionarilor.
Ulterior, sunt uciși și alte două figuri marcante ale vieții publice interbelice, anume profesorii Nicolae Jugu și Costin Mărgeanu, nume fictive sub care îi descoperim pe istoricul Nicolae Iorga și pe economistul Virgil Madgearu. De altfel majoritatea numelor din filmului sunt în cheie, trimițând la personaje reale din contextul tulbure al lunilor care au precedat declanșarea rebeliunii legionare. Astfel, personajul profesorul Stavru Naumescu (Emmerich Schäffer) este inspirat din cel al filosofului Nae Ionescu – al cărui rol în mișcarea legionară este mult supraestimat în film față de cel jucat în realitate și care la data respectivă era mort de aproape 10 luni –, în personajul prefectului de poliție Vișan Năvodeanu (Ion Besoiu) îl regăsim pe colonelul în rezervă Ștefan Zăvoianu, iar în spatele directorul general al poliției și siguranței Alexandru Dincă (Jean Lorin Florescu) se află tot un politician legionar, juristul Alexandru Ghica.
În privința profesorului Naumescu, o altă secvență mistificatoare este elocventă pentru modul contorsionării realității istorice de către scenariști, pentru a sugera lipsa de aderență a ideilor legionare în mediile studențești. Imediat după vestea asasinării profesorului Nicolae Jugu, Naumescu este sfidat de proprii studenți care se solidarizează cu autorii mesajelor antifasciste scrise pe tablă și care în cele din urmă îl dau afară din sala de curs.
Spre deosebire de Cu mâinile curate, filmul care îl readuce pe comisarul Moldovan/Miclovan este centrat doar pe imaginea sa. Dispare din peisaj comisarul Mihai Roman (Ilarion Ciobanu), iar personajul jucat de neobositul Sergiu Nicolaescu este epurat de orice urmă de slăbiciune cu care fusese portretizat în primul film de către mult mai abilii Popovici și Sălcudeanu. Apoliticul comisar Moldovan care simpatizează discret cu mișcarea comunistă nu pare să aibă vicii, nu fumează și nu este arătat consumând alcool, este un tată văduv care își îngrijește fiul ajutat doar de vârstnica sa mamă, eliminându-se dandysmele lui Miclovan. De fapt în cazul tuturor personajelor filmului iese în evidență schematismul conturării lor, lipsite de orice fel de nuanțe și de profunzimi.
Sărăcia de mijloace scenariste este evidentă, iar după prima parte a filmului construită în jurul unei intrigi politice, filmul devine un revenge movie, cu Moldovan urmărind sau urmărit pe străzile capitalei de către banda de legionari conduse de Paraipan (Gheorghe Dinică), un villain desprins parcă din benzile desenate cu supereroi. Acțiunea este repetitivă, punctată auditiv și vizual de inflația de explozii și de împușcături care însoțesc aproape fiecare scenă.
Un comisar acuză este în definitiv un manifest narcisist al unui regizor care în cadrul controlat al industriei ceaușiste de film a fost un virtuoz al rețetarului comercial preluat fără discriminare din repertoriul producțiilor de gen occidentale, dar a cărui partitură auctorială rămâne limitată artistic.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
