Regizorul Constantin Vaeni debutează în lungmetrajul de ficțiune la mijlocul anilor 70 cu acest surprinzător Zidul, un film aproape minimalist al gesturilor semnificative și al timpului dilatat marcat de o estetică bressoniană. Scenariul scris de Dumitru Carabăț în colaborare cu Costache Ciubotaru este unul relativ schematic. Tânărul comunist Victor, interpretat de excelentul Gabriel Oseciuc, se oferă voluntar să se izoleze într-o locație conspirativă pentru a tipări ziarul ilegal România Liberă în condiții de maximă siguranță. Această tramă antifascistă se derulează în perimetrul limitat al unui colț de București interbelic, reconstituit în filigran de scenograful Vittorio Holtier. Experiența profesională a lui Vaeni, un regizor care își făcuse anterior mâna la studioul Alexandru Sahia în producția de documentare, contribuie la înșelătoarea senzație de ciné-vérité pe care o transmite acest film de epocă.
Prima secvență a filmului funcționează pentru a explica declicul psihologic al înregimentării politice a lui Victor la cauza proletariatului oprimat de regimul burghezo-moșieresc. În curtea unei fabrici, un protest al muncitorilor, punctat de pancarte pe care se pot citi lozinci legitime precum „Nu primim curba de sacrificiu” sau „Cerem reducerea impozitelor”, este întrerupt cu brutalitate de patronat care, având sprijinul jandarmilor înarmați, îi amenință că se va trage fără somație. În măcelul care urmează cade răpus de gloanțele represiunii și tatăl lui Victor. Maturizarea copilului este accelerată de acest moment traumatizant la care este martor fără voie, ceea ce explică tăria de caracter și severitatea de peste câțiva ani, esențializată de replica pe care i-o dă lui nea Matei (Nicolae Radu), fost coleg de muncă și de idealuri cu tatăl său: „Cine ți-a spus că sunt tânăr?”
Universul militanților comuniști din ilegalitate este cel al celulelor restrânse de indivizi care se întâlnesc în case conspirative și în locații abandonate, hăituiți neîncetat de Siguranță, ceea ce determină o atmosferă de suspiciune maladivă. Astfel, Victor se arată extrem de reticent în a-l accepta pe Savu (Gheorghe Dinică), contactul său direct, suspectându-l a fi agent al Siguranței. Cel din urmă îl înțelege perfect și îi mărturisește că activitatea lor în clandestinitate îi face să acționeze extrem de precaut. „Suntem siliți să luptăm în întuneric. Și în întuneric oamenii nu se văd prea bine”. Această neîncredere reciprocă ce face ca orice fel de informații personale să fie ocultate este surmontată scenaristic prin umplerea golurilor biografice cu ajutorul flashback-urilor care intercalează acțiunea filmului. Din ele se desprinde portretul unui tânăr care își asumă de mic responsabilitatea familiei sale văduvite de moartea prematură a tatălui și care își desăvârșește ucenicia politică pe lângă nea Matei.
Testul ultim al puterii sale de sacrificiu pentru cauza comunistă îl reprezintă claustrarea într-o mansardă izolată pentru o perioadă incertă de timp, printr-un zid ridicat de tovarășii săi de luptă. Singura legătură cu lumea exterioară este asigurată de o ferestruică prin care observă diferite aspecte de viață cotidiană. Nici măcar în acest colț neștiut nu este ferit de dezlănțuirea istoriei mari, care ajunge la Victor prin prezența în vecinătate a unui ofițer SS (Victor Rebengiuc) ce investighează sursa ziarului ilegal „România Liberă” sau prin bombardamentele avioanelor aliaților care lovesc clădirea în care se află mansarda.
În regimul autoimpus de izolare, spațiul și timpul se dilată, iar personalitatea sa se dizolvă în activitățile rutinante ale îngrijirii personale la ore fixe sau ale scrijelirii unor repere cronologice pe pereții încăperii. Gradual, sănătatea sa mintală se deteriorează, iar fanatismul credinței sale în cauza comunismului pare să nu-l mai ajute să reziste în fața demonului singurătății. În acest moment critic, umanitatea lui Victor este salvată prin retrăirea trecutului, prin fața ochilor săi – și implicit ai spectatorului – fiind derulate amintirile semnificative pe care le are cu cei dragi, printre care iubita sa Maria (Cornelia Pavlovici) și amicul Sile (George Mihăiță), ucis de Siguranță. Acest proces chinuitor de salvare personală are și o dimensiune religioasă, sesizabilă în inscripționarea pe chepeneagul mansardei a îndemnului biblic „și nu ne duce pe noi în ispită”.
Din punctul de vedere al execuției cinematografice este de notat remarcabila imagine care poartă semnătura operatorului Iosif Demian, viitor regizor, cel care colaborase anterior cu Mircea Veroiu și Dan Pița la picturalul diptic Nunta de piatră/Duhul aurului. Modernismul geometric al încadraturilor camerei de filmat, cu dezolantele spații lipsite de oameni sau cu mecanicele operațiuni de tipografie, este avantajat de dialectica tonurilor de alb-negru aleasă deliberat de regizor și de operatorul său în detrimentul coloristicii mult mai predispuse la nuanțe.
În pofida acestui modernism asumat de cineaștii săi, filmul nu e unul scutit de inevitabilele concesii făcute propagandei comuniste. Nici nu avea cum să fie, având în vedere subiectul abordat. În special scena întâlnirii lui Victor cu Savu la o licitație de obiecte de artă, care are loc în decorul baroc al foaierului unui palat, iese în evidență prin stridența propagandistică. Vârsta înaintată a celor prezenți care afișează un inutil și ostentativ lux sugerează crepusculul unei aristocrații decadente, senzație întărită și de replica lui Savu. „E aici un damf de faliment”. Mesajul ideologic este însă anihilat de plastica imagistică neobișnuită pentru filmele de gen, ceea ce face ca Zidul să scape de eticheta restrictivă de film de propagandă.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
