Au murit oameni – dar nu te lăsa tulburată de asta –

doar sângele poate schimba culoarea istoriei.

(Maxim Gorki către soţia sa)

Nu este uşor să recenzezi o carte precum cea a lui Orlando Figes. În primul rând pentru că acest volum impresionant trebuie citit integral înainte de a fi supus unei discuţii serioase. O părere rezultată în urma unei parcurgeri fugitive va fi la fel de superficială, pe cât de complexă este munca autorului. Personal, nu cred în „lectura pe diagonală”. Cartea lui Figes este ca un ocean în care trebuie să te afunzi adânc pentru a pricepe complexitatea unui fenomen cu posibilităţi infinite, precum revoluţia rusă la vremea ei. Desigur că o lectură exhaustivă nu garantează o viziune mai aproape de adevărul istoric. Orice recenzie reprezintă, fără îndoială, perspectiva celui care o semnează şi, dincolo de lectura cărţii, ea se compune şi în virtutea cunoştinţelor şi a valorilor cititorului. Aşadar, aceste rânduri reprezintă o provocare la lectură, dintr-o perspectivă personală, şi nicidecum o banală laudaţio. Orlando Figes nu are nevoie de aşa ceva.

Mi s-ar părea lipsit de interes dacă aş prezenta aici alcătuirea cărţii, într-o descriere şcolărească, pe capitole. Consider foarte importante informaţiile, ideile şi personalitatea autorului, motiv pentru care am conceput recenzia ţinând cont de aceste trei coordonate. Despre structură voi spune doar că este concepută într-un stil cronologic clasic, în patru părţi, reflectând o coerentă îmbinare între viziunea eroilor din epocă, evoluţia principalelor instituţii, descrierea diverselor categorii sociale şi analiza momentelor istorice importante. Personalităţi de seamă traversează naraţiunea, însoţindu-l pe cititor de-a lungul tragediei revoluţiei ruse. Figuri dintre cele mai diferite, dar reprezentative trăiesc, observă evenimentele, iar autorul le preia gândurile şi le analizează cu acurateţe. Gorki, Lvov, Brusilov, Kerenski, Lenin etc., fiecare dintre ei simbolizează părţi din societatea rusă.

Încă din prefaţă Figes avertizează: vorbind despre revoluţia rusă uităm adeseori că sfârşitul ei într-o „dictatură bolşevică nu a fost deloc ceva inevitabil” (p. 15). Observaţia este binevenită pentru cititorul care tinde să confunde revoluţia rusă cu faza ei finală, a comunismului bolşevic. Fenomenul revoluţionar a fost atât de complex încât, dacă ne referim numai la 1917, s-a întins pe tot parcursul anului, având diferite etape şi evidenţiind cele mai diferite orientări politice care au existat în imperiul ţarist. Această realitate s-a grefat pe faptul că revoluţia a fost pregătită în decadele anterioare, în care vechea orânduire s-a confruntat latent sau deschis cu nemulţumiţii. În linii mari, sărăcia, marginalizarea, ignoranţa, dispreţul şi superficialitatea claselor superioare au hrănit constant sentimentul de revoltă.

Există istorici care îşi bazează interpretarea mai ales pe formule de sorginte dialectică, în sensul înlănţuirii unor aspecte ce justifică inevitabil un efect. Aceştia ignoră hazardul, conjunctura clipei, inspiraţia, personalitatea sau, pur si simplu, pronia divină. În ciuda faptului că în cursul naraţiunii accentul cade de multe ori pe indivizi, în vreme ce aspectele politice trec în fundal, Figes pare să fie unul dintre acei specialişti: „Aşa după cum încearcă să sugereze subtitlul ei, Tragedia unui popor, cartea propune ideea că eşecul parcursului democratic al Rusiei a avut rădăcini adânci în cultura politică a ţării şi în istoria societăţii ei” (pp. 15, 16). Fără îndoială că orice încercare de a explica un fenomen istoric fără a ţine seama de premise va fi ratată din start. Însă concentrarea excesivă asupra unui determinism istoric va face din orice fenomen o fatalitate.

Lucrarea propriu-zisă se deschide cu imaginea unei grandori îndoielnice, prilejuite de aniversarea tricentenarului dinastiei Romanovilor. Pornind de la familia domnitoare, Figes contextualizează magistral premisele prăbuşirii din 1917, relevând diferenţele dintre tradiţia monarhică occidentală, absolutistă şi cea orientală, bizantină, în ultimă instanţă rusească, a ţarului care conduce Rusia ca pe o proprietate personală în virtutea inspiraţiei şi a mandatului divin. În vest monarhul absolut normează societatea prin legi cărora li se supune şi el, în vreme ce ţarul este el însuşi lege divină.

Deşi îşi schimbase definitiv cursul istoriei, în 1913 Rusia se îndepărtase de proiecţia lui Petru cel Mare. După o însuşire forţată a modelului vestic, în secolul XIX orgoliul naţional s-a trezit în sufletul unora dintre ţari. Un fel de contrareformă a început să ofere Rusiei o identitate accentuat tradiţionalistă. În această logică, în preajma lui 1913 era limpede că Nicolae al II-lea prefera Moscova în detrimentul Petersburgului şi, cunoscând personalitatea ultimului ţar, este uşor de înţeles de ce: în capitală el ajunsese, peste ani, captivul viziunii lui Petru. Tentativele de moscovizare a oraşului începuseră deja. Catedrala Învierea lui Hristos, începută în 1883, sub ţarul Alexandru al III-lea, chiar în locul asasinării tatălui său, împrumuta capitalei ceva din personalitatea Moscovei, confundată de ultimii ţari cu aceea a Rusiei.

Ajunşi aici, este imposibil să nu remarcăm excelentul portret pe care Figes i-l face ultimului ţar. Nicolae era întruchiparea paradigmei conducătoare ruseşti: „Se aştepta […] la un devotament inimaginabil din partea lor, iar când îşi evalua miniştrii punea lolialitatea mai presus de orice competenţă” (p. 50). Eficienţa îi părea o noţiune străină. Deşi îi slăbeşte imaginea sacrală, Figes este echilibrat şi nu merge în direcţia unei demitizări cu orice chip. Nicolae nu apare ca un profitor cinic sau un manipulator al tradiţiei ruseşti. Ţarul este un om cu un destin tragic, încredinţat de corectitudinea poziţiilor sale. Nu este autocrat din interes, ci din convingere. Nu susţine biserica din oportunism, ci datorită crezului în menirea ei. Deşi mijloacele pe care le întrebuinţează sunt discutabile, Nicolae este, fără îndoială, un credincios. Faptul că astăzi este socotit sfânt, este o problemă pe care autorul nu o socoteşte importantă în economia volumului, ca atare nici nu o discută.

Dacă îl cruţă pe Nicolae, Figes n-o iartă pe ţarina Alexandra, care căpătase „reputaţia unei persoane distante şi îngâmfate, două defecte cu totul neruseşti” (p. 53). Acum este momentul în care putem simţi, în subtext, ceva din opţiunile generale ale autorului. Când se referă la credinţa ţarinei, Figes remarcă: „Cu fervoarea noului-convertit ea a ajuns să creadă în puterea rugăciunii şi miracolul divin” (p. 54). Aluziv, nu face altceva decât să atragă atenţia asupra presupuselor efecte negative ale unei religiozităţi accentuate. Însă cu toate acestea admite „enigma Rasputin” şi realitatea vindecării misterioase a ţareviciului Alexei (p. 57).

Pentru că am pomenit demitizarea, trebuie spus şi că Figes atacă de timpuriu una dintre marile capcane ale istoriei contemporane: mitul evreităţii responsabile de apariţia comunismului în spaţiul rusesc. Rusia nu a fost un experiment de laborator, cum adeseori s-a spus, ci a fost, înainte de orice, un tărâm propice pentru apariţia şi circulaţia ideilor care contestau ordinea existentă. La cumpăna secolelor societatea rusă era excesiv conturată prin cinovnici corupţi sau nacealnici care biciuiau mujicii într-o epocă a industrializării accelerate. Iar toate acestea se petreceau într-un stat cu veleităţi de mare putere. Ca atare Orlando Figes nu-i cruţă deloc pe aristocraţii ruşi, în special pe cei de la Curte. La începutul secolului XX, nemaivorbind de anacronismul tot mai evident al unui asemenea concept, aristocraţia rusă arăta deplorabil. O simplă privire asupra preocupărilor celor care ar fi trebuit să conducă statul oferă măsura dezastrului: „Cei mai mulţi dispreţuiau Rusia, nici nu vorbeau limba rusă, ci franceza, şi îşi petreceau mai mult timp la Nisa sau Biaritz decât pe moşiile lor din provincie” (p. 51). Este suficient să-l citim pe Turgheniev, de pildă, ca să ne dăm seama că sângele albastru rusesc suferea atât de greu de boala nepăsării: nobilii, călători sezonieri prin metropolele şi staţiunile europene, îşi lăsau în seama vechililor şi a istoriei însăşi justificarea lor de a fi – posesiunile. Curtea ţarului era complet izolată de Rusia reală, profundă, rurală şi nevoiaşă. Nobilimea rusă era muribundă şi populată tot mai mult cu aristocraţi decăzuţi şi consumaţi de vicii. Această stare de fapt este omniprezentă în literatura rusă a secolului XIX. Scriitorii ruşi îşi dobândesc faima descriind cu talent şi profunzime fără egal drama socială a Rusiei: „Figura nobilului latifundiar scăpătat este o prezenţă constantă în toată literatura rusă a secolului al XIX-lea, de la Gogol la Cehov, constituind o obsesie culturală” (p. 73). Aşadar nu este întâmplător că Figes indică sursa nemulţumirilor în această stare de fapt: „Sorgintea revoluţiei se află aşadar aici, în conflictul tot mai adânc dintre o societate care devenea rapid tot mai instruită, mai urbană şi mai complexă şi o autocraţie fosilizată, care nu accepta să cedeze în faţa solicitărilor politice ale societăţii” (p. 43).

Imensa Rusie rurală era un fel de terra incognita pentru cei care ar fi trebuit s-o administreze: „Problemele Rusiei rurale, unde trăia 85% din populaţie, le erau complet necunoscute birocraţilor de la oraş. «Despre zona rurală din Tula ştiam tot atât cât ştiam despre Africa Centrală», mărturisea prinţul Lvov, şeful zemstvei din Tula în anii 1890” (p. 71). Dincolo de ineficienţă sau incompetenţă, problema era generată şi de vastitatea spaţiului celui mai mare stat din lume.

Pentru a evidenţia falia dintre guvernaţi şi guvernanţi, Figes face binevenite evaluări cantitative ale aparatului de stat. În 1900 Rusia nu avea decât 1852 de sergenţi de poliţie şi 6874 de agenţi de poliţie, la o populaţie rurală de 100 de milioane! Revenea, aşadar, un poliţist la 50 000 de oameni (p. 72) şi o populaţie rurală neglijată, care abia dacă lua contact cu instrumentele statului. Moşierul era singura formulă de autoritate recognoscibilă, fapt care, în mintea ţăranilor, îl făcea şi răspunzător. Ne întrebăm firesc: ce era statul în ochii ţăranului rus? Şi aceasta cu atât mai mult cu cât „până în 1861, şerbii fuseseră sub jurisdicţia nobililor care îi aveau în proprietate şi, cu condiţia să-şi fi plătit dările, statul nu intervenea în relaţiile dintre ei” (p. 72).

Pe nesimţite lectura conduce la observaţia că sursa principală a revoluţiei a fost starea ţărănimii şi nicidecum aceea a muncitorimii care era minoritară. Prima categorie era, de altfel, şi principalul bazin de recrutare pentru cea de-a doua. Vorbind despre situaţia ţărănimii, critica socială a lui Figes merge şi în direcţie religioasă, contestând imaginea ţăranului rus profund credincios şi, pe cale de consecinţă, incapabil de acte extreme. Dacă acceptă că ei se considerau ortodocşi într-o mare majoritate, face o subtilă distincţie între formă şi fond. Creştinismul ţăranului rus zugrăvit de Figes este diferenţiat net de „creştinismul pedant al clerului”, fiind puternic amestecat cu practici păgâne sau superstiţii (p. 89). Autorul se diferenţiază de salavofili precum Dostoievski sau Soljeniţîn şi observă cu onestitate „o lume religioasă ciudată, pe care, în pofida numeroaselor cercetări întreprinse în ultimii ani, nu putem spera să o înţelegem vreodată deplin” (p. 90).

Mi se pare binevenit pentru înţelegerea revoluţiei ruse faptul că Figes spulberă imaginea idilică despre lumea rurală. În treacăt fie spus, acesta este o meteahnă de care suferă şi societatea românească, care prea adeseori confundă satul cu pământul făgăduinţei. Şi ce argument mai bun în acest sens poate fi decât acela că populiştii ruşi, care şi-au canalizat energiile către lumea rurală, s-au întors dezamăgiţi de contactul cu realitatea: „Satul era un focar de intrigi, vendete, lăcomie, necinste, răutate şi, uneori, înfiorătoare acte de violenţă înfăptuite de un vecin împotriva altuia” (p. 109). Mai mult, ţăranii, prin intermediul celor care mergeau la oraş, au căpătat dorinţa de a avea o viaţă mai uşoară. Oamenii au început să-şi dorească un trai mai bun, iar lucrul pământului a devenit tot mai apăsător (p. 126). Erau tot mai tentaţi şi dispuşi să-şi afle alte căi de a exista. Concluzia este una singură: în general nu-ţi poţi dori la infinit confortul numai pentru tine (nobilii). Ceilalţi (ţăranii) te văd, râvnesc şi, în ultimă instanţă, vor face orice pentru a-l avea.

Occidental veritabil, Figes observă că economia rusească bazată pe munca şerbilor nu fusese gândită „în primul rând ca aducătoare de profit” (p. 73). Închistarea clasei conducătoare s-a dovedit fatală, de vreme ce mulţi dintre nobili nu „păreau să înţeleagă că venitul nu înseamnă profit” (p. 73). Lipsa cronică de iniţiativă le-a fost fatală mai târziu. De fapt, Rusia ţaristă a fost sugrumată de un model care s-a dovedit mai eficient în termeni concurenţiali. Totul a devenit fragil, în raport cu occidentul alert, iar o dinamică proprie n-a mai valorat nimic. Există în istorie o tiranie a competiţiei care te obligă la adaptare. În viaţa statelor aceasta este esenţială. Dar modelul şi concurenţa nu reprezintă totul. Este clar că în oameni subzistă de-a lungul epocilor ceva imponderabil, ceva care pare să definească, în ultimă instanţă, umanitatea: mila, caritatea, bunătatea. Dorinţa de a-i vedea pe semeni mulţumiţi. Aceasta a făcut ca în interiorul claselor superioare să se găsească şi resursele unui altfel de mâine. Unii l-au văzut democratic, în timp ce alţii, nicidecum inferiori intelectual, s-au radicalizat şi l-au perceput dialectic: conflictul era inevitabil. Breşa s-a produs pe nesimţite; unii au început să deschidă ochii şi s-au îngrozit. Pentru alţii, şocul scăpătării a fost teribil şi i-a apropiat de ţărani. Prinţul Lvov este unul dintre cele mai bune exemple pe care le oferă Figes: „«Am început să mă simt stânjenit în compania aristocraţilor şi tot mai apropiat de ţărani»” (p. 75). Pe Lvov, Figes îl creditează drept unul care „avea credinţa că menirea aristocraţiei era să se dedice slujirii poporului” (p. 76).

Instituţional, Figes atribuie ţarismului, care s-a autosubminat, principala vină pentru triumful bolşevismului (p. 79). Este o părere sustenabilă, dar în acelaşi timp şi discutabilă, de vreme ce anul 1917 a fost atât de instabil şi imprevizibil. Armata a fost o altă instituţie cheie în Rusia revoluţionară, iar autorul evidenţiază excelent raportul dintre autocrat şi armată, care se afla mai degrabă în serviciul ţarului, decât al ţării (p. 79). Corpul ofiţeresc a rămas insuficient reformat şi tributar aceloraşi concepţii anacronice. Relaţiile cu soldaţii, în majoritoare zdrobitoare ţărani, s-au deteriorat treptat, iar 1917 a fost prilejul potrivit pentru ruptură. Încă dinainte de război armata a fost zguduită de revolte împotriva „condiţiilor feudale predominante” (p. 81). Ţarul a pierdut armata pentru că a pierdut ţara. Iar în Rusia ţara era, mai mult decât orice, ţărănimea.

În revolta din 1905 autorul vede momentul ratat al lui Nicolae al II-lea şi al susţinătorilor săi, dar aceasta doar dacă ţinem seama de ceea ce avea să vină: un război mondial. Înăbuşirea sângeroasă nu a pregătit doar revoluţia din 1917, ci şi apariţia contrarevoluţiei, formată în principal din conservatori ţarişti, antiliberali şi antisocialişti. Deşi elegant în formulare, Figes o spune răspicat: liderii Rusiei ţariste n-au priceput nimic din 1905. Mai mult, eşecul ulterior al Dumei i-a îndepărtat pe liberali de popor: „Liberalismul şi poporul au pornit pe căi diferite” (p. 224). Biserica a contribuit şi ea la această ruptură, continuând să se raporteze arhaic la oameni.

Orlando Figes nu neglijează nici prima jumătate a secolului XIX şi pe cei care au întruchipat atunci spiritul revoluţionar rus, începând cu inevitabila referire la conspiratorii „decembrişti”, care în 1825 voiseră să-l silească pe Nicolae I să accepte o constituţie (p. 183). Acolo identifică începuturile statului poliţienesc. În acelaşi timp observă foarte bine că „istoria mişcării revoluţionare este istoria intelectualităţii” (p. 139) şi că deşi revolta apare mereu pentru „cei mulţi”, pentru oamenii lipsiţi de posibilităţi, flacăra ei se propagă obligatoriu prin indivizi cu bune posibilităţi intelectuale: „Cei mai mulţi dintre liderii revoluţionari au fost mai întâi de toate intelectuali. Aveau mintea plină de istoria şi literatura Europei” (p. 139). Această realitate produce, în opinia lui Figes, şi o anumită înstrăinare a liderilor revoluţionari de cei cărora, teoretic, le reprezintă interesele. Aceştia încep să vadă în indivizi doar simpli agenţi ai realizării propriei proiecţii despre lume. Cumva, suferinţa, nevoile, grijile şi interesele celor sărmani trec în umbră, iar prim planul este ocupat de energia frenetică, de orgoliul autosuficient al revoluţionarului. În cursul unui eveniment atât de tumultos, precum o revoluţie, teoria rămâne adeseori un pretext.

Însă Figes plusează aici, identificând sursa „atitudinilor autoritariste ale unor revoluţionari precum Bakunin, Speşnev, Tkacev, Plehanov şi Lenin” în originile lor aristocratice (pp. 142-143). Este discutabilă originea de clasă a autoritarismului revoluţionar, pentru că această teorie îi disculpă întrucâtva pe radicali, punând multe dintre „apucăturile” lor tot în sarcina vechiului regim şi a categoriei sociale din care proveneau. Istoria ne-a învăţat, în schimb, că tendinţele autoritariste ţin, în bună măsură, de personalitate şi context. Şi în general este foarte puţin probabil ca în fruntea unei revoluţii să se afle indivizi lipsiţi de personalitate. Toţi cei menţionaţi mai sus o dovedesc cu prisosinţă.

Relaţia intelectualilor cu ţărănimea este una dintre cheile spiritului revoluţionar rus. Şi, după cum bine observă Orlando Figes, pe cale de consecinţă aceasta a însemnat şi transformarea literaturii în surogat pentru politică. Pentru că nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi: aproape fiecare mare operă literară rusă din secolul XIX este şi un manifest politic. Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Turgheniev, Lermontov sunt doar cele mai cunoscute exemple. Pe lângă calităţile de excepţie, literatura rusă emană nemulţumire, angoasă, revoltă. Într-un cuvânt, politică. Întocmai cum a spus Engels despre Balzac, romanele ne învaţă enorm despre Imperiul Ţarist. Probabil că dacă Rusia nu ar fi fost atât de bolnavă, nu ar fi născut o literatură atât de uluitoare. Adesea într-o cheie creştină, decadenţa suferindă şi tristă a Rusiei ţariste a inspirat torente uimitoare de trăiri interioare. Asfel s-a ajuns ca marii scriitori ruşi să nu aibă egal în Europa secolului XIX.

Volumul nu este lipsit de spirit polemic. Autorul nu ezită să-l contrazică pe Dmitri Volkogonov, care ar fi afirmat că „politicile nemiloase” ale lui Lenin au avut la bază originile lui străine (p. 155). Figes are perfectă dreptate, mai ales dacă ţinem seama că Lenin a fost născut şi crescut în imperiu, iar din punct de vedere etnic doar inconştienţii s-ar putea grăbi să-l eticheteze, ţinând seama de diversitatea înaintaşilor săi. Lenin este, fără îndoială, produsul integral al statului ţarist, vast, complex şi foarte divers etnic. Apropiindu-ne uşor de punctul central al cărţii – revoluţia din 1917, descoperim una dintre ideile esenţiale: „Nu marxismul a făcut din Lenin un revoluţionar, ci Lenin a făcut din marxism o doctrină revoluţionară” (p. 157). Iar dacă stăm să privim dinamica specială şi amprenta atât de personală asupra revoluţiei ruse, observăm că Figes are din nou dreptate. Lenin a fost cel care a adaptat din mers, a potrivit contextului, a improvizat, a inovat, teoretic şi practic, istoria. De fapt, neînţelegerile cu menşevicii şi cu eserii sau disputele teoretice din partid, care i-au şi supravieţuit într-un mod aproape tradiţional (ironia sorţii!), sunt o consecinţă directă a marxismului atât de personal al lui Lenin. Într-un eveniment istoric dedicat maselor, Lenin a fost, de fapt, personalitatea decisivă, a fost inevitabilul paradox.

Războiul a fost contextul ideal pentru izbucnirea revoluţiei. În plin conflict mondial, Imperiul Ţarist s-a prăbuşit, sub apăsarea frontului şi a ocaziilor de reformă ratate. Imaginea dezastrului pe care Figes o redă cu atât talent este comună cu cea a României primului război: în contextul înfrângerilor, statul se dezagregă, iar oamenii rămân pe cont propriu, într-o goană disperată din calea urgiei. Privilegiaţii abuzează: „Sute de mii de refugiaţi, cărora li se demolaseră căminele şi fermele, mărşăluiau spre est de-a lungul liniilor de cale ferată, cu puţina lor agoniseală îngrămădită în căruţe, în timp ce trenurile treceau în viteză pe lângă ei, transportând ofiţeri superiori, pe amantele lor şi, aşa cum s-a exprimat un ofiţer, «tot felul de nimicuri inutile, inckusiv colivii cu canari». Nu s-au luat nici un fel de măsuri pentru ajutorarea refugiaţilor şi cea mai mare parte au ajuns să trăiască prin gări şi pe străzile oraşelor ruseşti” (p. 264) Consecinţa firească a fost că nemulţumirea creştea, iar comuniştii vegheau încordaţi la împlinirea „profeţiilor” lui Marx.

În cartea lui Figes revoluţia bolşevică se derulează captivant: tensiunea liderilor bolşevici, impunerea voinţei de fier a lui Lenin, asaltul palatului Taurida, „eliberarea” fortăreţei Petru şi Pavel (Bastilia petersburgheză), confruntările din stradă sau mult mai prozaica beţie a revoluţionarilor cu alcoolul din beciurile palatului. Revoluția mătură totul în calea ei: „Nu doar statul era renegat, ci şi toate simbolurile autorităţii: judecători, poliţişti, funcţionari publici, preoţi, profesori, patroni, maiştri, moşieri, bătrânii satului, taţi şi soţi patriarhali” (p. 339).

Mulți au crezut și încă mai cred propaganda comunistă despre „revoluția din octombrie”. Din acest punct de vedere cartea lui Figes repune istoria în drepturi, făcând o distincţie esenţială între fazele procesului revoluţionar din 1917. În fapt, „revoluţia bolşevică” a fost o curajoasă lovitură de stat, de neconceput în absenţa personalităţii lui Lenin, care a fost susţinută de o minoritate a populaţiei şi combătură chiar de unii lideri bolşevici. Contextul este de neocolit: „Ea a avut loc însă în mijlocul unei revoluţii sociale centrate pe înfăptuirea populară a puterii sovietelor ca negare a statului şi autoguvernare directă a poporului, cam ca în vechiul ideal ţărănesc al voliei. […] Mai târziu, când caracterul dictaturii bolşevice a devenit evident, partidul s-a confruntat cu opoziţia crescândă tocmai a acelor grupuri ale societăţii care în 1917 se raliaseră sloganului sovietic” (p. 424). Practic bolşevicii au păstrat ambalajul sovietic ca pe o formă de legitimare. În fapt, principiul puterii sovietelor a fost călcat în picioare de către Lenin şi, mai apoi, de Stalin. Dincolo de vechile neînţelegeri, aici se află şi cheia persecuţiilor nemiloase la care au fost supuşi eserii. Socialist-revoluţionarii au socotit actul bolşevic drept o „aventură criminală” şi au părăsit scena pentru a fi aruncaţi în „lada de gunoi a istoriei”. Faptul că violenţii şi neîndurătorii eseri au sprijinit acum legalitatea revoluţionară, în contrapondere cu bolşevicii, este doar unul dintre paradoxurile revoluţionare.

Explicând eşecul revoluţiei democratice, Figes echivalează nivelul educaţiei politice din oraşele de provincie cu cel din lumea rurală (p. 474). Practic observă că democraţia nu a avut public, oameni care să o înţeleagă şi să o susţină activ, chiar şi în stradă.

Ajuns la războiul civil, acest „ultim vis al lumii vechi”, autorul face o binevenită reevaluare şi refuză o abordare maniheistă. Principalul merit al acestui capitol este tocmai scoaterea Albilor din nuanţa care i-a definit în istorie. Crimele şi nenorocirile de tot felul au fost comune ambelor tabere. Deşi Albii erau socotiţi de partea bună a istoriei, mijloacele lor de luptă au fost asemănătoare cu cele ale Roşiilor. Evocarea figurilor tragice ale unor ofiţeri precum Denikin, Kolceak, Kornilov sau Wrangel subliniează această idee. În acest sens Figes se foloseşte şi de generalul Alexei Brusilov, faţă de care manifestă îngăduinţă şi chiar admiraţie, considerând că a trecut în tabăra Roşiilor din patriotism (p. 642). Impresionat de atitudinile lui, îl pune în contrapondere cu Albii, pe care îi acuză (poate exagerat) că şi-au pus interesele de clasă mai presus de cele ale Imperiului Rus.

Cartea modifică şi imaginea de monolit pe care cititorul şi-ar fi putut-o forma despre Rusia comunistă. În afara războaielor, Uniunea Sovietică şi regimul său au trecut prin multe momente de cumpănă: nemulţumiri, proteste, contestări, revolte. Destul de repede, oamenii s-au săturat de bolşevici. În 1918 muncitorii din Sankt Petresburg şi Moscova, sleiţi de lipsuri, se uitau înspre trecut: „«Jos Lenin şi carnea de cal! Daţi-ni-l pe ţar şi carne de porc!»” (p. 562). Toate problemele au fost rezolvate specific: prin represiune violentă. Comunismul de război a subzistat aproape permanent, iar bolşevicii au sfârşit prin a impune tocmai ce contestaseră: privilegii şi inechitate.

Ce mai poate găsi cititorul român în vasta lucrare a lui Figes? O descriere foarte pitorească a Chişinăului, un oraş contrastant, al eleganţei neoclascie şi al dezordinii asiatice: „Pe lângă reşedinţa guvernatorului, oraşul se mai lăuda cu un număr de clădiri mari din piatră, birouri şi biserici, care după părerea lui Urusov «nu ar fi lăsat o impresie proastă nici chiar pe străzile din Sankt-Petersburg»” (p. 69).

Însă există în acest volum şi câteva aprecieri care reflectă concepţii personale discutabile. A le ocoli aici, ar fi nefiresc. De pildă, pe ultimul ministru ţarist al Internelor, Protopopov, Figes îl consideră un „mistic fanatic” şi prezintă în sprijinul acestei opinii faptul că i-a spus lui Kerenski că el îşi îndeplineşte funcţia cu ajutorul lui Iisus Hristos (p. 280). Nu discutăm aici mandatul lui Protopopov, ci mai degrabă un fel specific de a pune problema: invocarea divinităţii în treburile statului nu îşi are rostul niciodată. De multe ori Figes priveşte suspicios şi chiar acuzator înspre religie. Pe Djerjinski îl consideră tributar unui spirit fanatic religios, doar pentru că în copilărie îşi dorise să devină preot iezuit. Este logic ca anumite înclinaţii să definească o personalitate, dar a face o legătură directă între religie şi fanatism politic mi se pare excesiv şi nedrept.

La fel de îngrijorătoare este şi viziunea concesivă, aproape favorabilă, asupra Alexandrei Kollontai, o comunistă cunoscută mai ales drept o contestatară acerbă a familiei: „Puţin din munca lui Kollontai a fost cu adevărat înţeleasă” (p. 664).

Este interesant că Figes nu se defineşte ca aparţinând unei anume categorii de istorici, omisiune pe care cititorul simte nevoia să o suplinească, de vreme ce adeseori autorul se pune în opoziţie cu „istoricii conservatori”. Este greu de spus ce înţelege prin această sintagmă: conservatori din punct de vedere politic sau din punct de vedere al scrierii istoriei?

Nu am putut trece uşor cu vederea peste câteva afirmaţii care pot provoca fiori, mai ales cititorilor dintr-o ţară care a traversat regimul comunist. Personal, recunosc că referirea la necesitatea crimelor revoluţiilor m-a speriat: „La fel, multă lume ar putea fi astăzi înclinată să condamne «uciderile inutile» de către mulțime. Aceasta este cu siguranță tendința în ultimul timp în rândul istoricilor conservatori care se ocupă atât de Revoluția Franceză, cât și de Revoluția Rusă” (p. 309). Ceea ce frapează în primul rând este punerea între ghilimele a sintagmei „ucideri inutile”. O asemenea abordare nu poate să sugereze decât că autorul priveşte cel puţin cu indulgenţă, dacă nu cu simpatie procese istorice notorii pentru criminalitatea care le-a însoţit, precum revoluţiile rusă şi franceză. Ernst Nolte a fost uneori criticat şi adeseori înfierat pentru că a sugerat existenţa în spatele actelor politice a de acum celebrului „nucleu raţional”. Oare, în această logică, Figes ar trebui supus oprobriului comunităţii academice? Şi dacă „istoricii conservatori” au condamnat aceste „ucideri inutile”, ce fel de istoric este şi ce părere are Figes despre ele? Deşi este în general precaut şi caută să nu-şi devalorizeze munca prin afirmaţii interpretabile, Figes scapă uneori fraze care-i trădează opţiunile politice. Ar fi interesant să cunoaştem ce părere are Figes despre Nolte. Pentru că, intuind nemulțumirea uluită a cititorului, încearcă imediat să se explice, tocmai în logica consacrată de istoricul german. Deşi în paragraful următor se dezice de ideea că ar justifica violenţa, argumentaţia este aiuritoare: „Aceasta nu justifică violenţa, ci ne ajută să o înţelegem ca reacţie aproape inevitabilă a unei populaţii furioase şi care are multe de răzbunat. Trebuie să recunoaştem că toate revoluţiile sociale implică, prin natura lor, vărsare de sânge; şi că a le condamna pentru asta este echivalent cu a spune că orice formă de protest social care sfârşeşte în violenţă este greşită din punct de vedere moral. Sigur că sunt necesare câteva distincţii: sângele vărsat de oameni în stradă este diferit de cel vărsat de partidele, mişcările sau armatele care susţin că acţionează în numele lor; şi trebuie analizate şi judecate în moduri diferite” (p. 309).

Distincția cinică între sângele vărsat de oameni, în stradă, și cel vărsat de partide nu poate decât să ne sperie. Nimic nu ne împiedică să găsim în aceste afirmații simpatii cenzurate față de revoluția comunistă. Iar acest amestec al moralității cu sângele oamenilor are darul de a crea confuzie. A concilia vărsarea de sânge cu moralitatea reprezintă o perspectivă terifiantă.

Mult mai puțin înțelegător față de violență și sângele vărsat în revoluție (iulie 1917) se arată, în cartea lui Figes, Maxim Gorki, pe care dezlănțuirea străzii îl înfricoșează: „Cel mai rău lucru dintre toate a fost mulţimea, filistinii, «muncitorul» şi soldatul, care nu sunt de fapt altceva decât o brută laşă şi lipsită de creier, fără nici un dram de respect de sine şi fără să înţeleagă motivul pentru care se află pe străzi, pentru ce este nevoie de el sau cine îl conduce sau încotro” (p. 397). Există, așadar, în asemenea contexte, sânge vărsat de care facțiunile politice să nu profite? Există vărsare utilă de sânge?

Finalul cărţii este cel care ne aduce în faţa cheii de boltă a muncii lui Figes. Întrebarea esenţială este cum citim această parte de istorie contemporană şi ce înţelegem din ea?

În primul rând, pentru a propune o modalitate de raportare la revoluţia rusă, Figes foloseşte o comparaţie consacrată, aceea dintre comunism şi naţional-socialism. În acest demers, cade într-o capcană la fel de „consacrată”, ajungând să socotească modelul comunismului bolşevic superior celui naţional-socialist. Îndemnând la înţelegerea fenomenelor istorice (există numeroase păreri, pe care nu le împărtăşesc, care spun că a încerca să înţelegi, în privinţa naţional-socialismului, echivalează cu a încerca să cauţionezi), Figes face comunismul mai mult decât inteligibil, ba chiar tolerabil. Mai mult, canonizează anumite perioade şi curente istorice precum iluminismul, cărora le conferă o aură de infailibilitate, îl invocă condescendent pe Marx şi cauţionează apucăturile comuniste ale unei bune părţi din intelectualitatea occidentală. Ceea ce, în definitiv, este dreptul său. Personal, nu mă pot împiedica să semnalez astfel de păreri pe care le socotesc fundamental greşite: „scopul final al sistemului comunist era transformarea naturii umane. […] Exista însă o diferenţă vitală între programul comunist de construire a omului şi ingineria umană a celui de-al Treilea Reich. Programul bolşevic se baza pe idealurile iluministe – îşi avea sorgintea în egală măsură în Kant şi în Marx -, ceea ce face ca până şi în prezentul nostru postmodernist liberalii occidentali să simpatizeze cu el sau ne obligă cel puţin să-l înţelegem, chiar dacă nu îi împărtăşim scopurile politice; pe când eforturile naziştilor de a «îmbunătăţi omenirea», fie prin eugenie, fie prin genocid, au fost o palmă pe obrazul Iluminismului şi nu pot decât să ne provoace repulsie” (p. 656). Cu alte cuvinte, din nou o dublă raportare la sângele vărsat. Naţional-socialismul „ne provoacă repulsie”, iar comunismul ar trebui să ne stârnească doar reflecţie. În alte circumstanţe o asemenea afirmaţie ar putea fi socotită insultătoare.

În sfârşit, ar mai fi ceva de spus despre principala „lecţie morală” pe care, în viziunea lui Figes, o propune revoluţia rusă, şi anume aceea că „omul nu poate fi transformat chiar atât de uşor: natura umană se modifică mult mai lent decât ideologiile dominante sau societatea” (p. 672). Fără să dea de înţeles că ar îmbrăţişa sau ar respinge viziunea marxistă conform căreia „natura umană este produsul dezvoltării istorice” (p. 657) şi deci ar putea fi transformată prin revoluţie, Figes spune clar că natura umană se schimbă, însă „mult mai lent decât ideologiile dominante sau societatea” (p. 672). Oferită drept lecţie morală de căpătâi a revoluţiei, această părere este foarte îndoielnică. Fără a vedea problema într-o cheie religioasă este suficient să privim spre cele câteva mii de ani de istorie cunoscută ca să observăm că natura umană este neschimbată. Poate alte câteva mii de ani care vor urma îi vor da dreptate lui Figes sau, mai îngrijorător, lui Marx. Dar pentru a întrevedea viitorul, istoricii nu au decât o singură sursă la îndemână: trecutul.

Către final nu trebuie uitate câteva cuvinte despre biografia recentă a lui Orlando Figes. Profesor la Birkbeck College, University of London, este unul dintre istoricii contemporani competenţi şi cu mare succes la public. Lucrările sale, vizând în special Rusia comunistă, sunt recunoscute pretutindeni, în spaţiul academic. Cu toate acestea, în 2010, la adăpostul unui pseudonim, Figes nu s-a putut împiedica să posteze comentarii negative despre biografia lui Lev Troţki, semnată de Robert Service, dublate de enunţuri laudative despre propriile lucrări. Cei care au citit cartea lui Service ştiu că aceasta este o critică temeinică a uneia dintre cele mai nocive personalităţi ale secolului XX. Dincolo de un orgoliu nesăbuit, comentariile lui Figes capătă noi înţelesuri dacă ne gândim la câteva dintre ideile care se regăsesc în volumul prezentat aici. Este suficient să spunem că, după ce iniţial a negat, apoi a sugerat că soţia sa ar fi postat comentariile, şi-a recunoscut fapta.

Deşi monumentală, munca lui Figes transmite, în subtext, că este doar un început de drum. Călătoria revoluţiei este şi o călătorie a ideilor, una conceptuală, trecând prin marile evenimente şi dezbateri care s-au întins de-a lungul secolelor. Această carte poate fi suficientă pentru pasionaţi şi doar un indiciu pentru specialişti. În ultimă instanţă, indiferent de critici, trebuie remarcat că este scrisă de un specialist veritabil, într-o manieră de excepţie, fapt care-l transpune pe cititor în spectatorul deopotrivă dezolat şi fascinat al tragediei unui popor. Revoluţia rusă este o pledoarie pentru lectură şi o sinteză extraordinară, care va dăinui.

Constantin Vasilescu

Expert IICCMER, Serviciul Analiza regimului comunist