Mihail Romniceanu s-a născut la 30 noiembrie 1891, la București. Licențiat în Drept după studii la Paris, a devenit profesor al Facultății de Drept din cadrul Universității București. În paralel, a profesat ca avocat. S-a hotărât să intre şi în politică, alegând Partidul Național Liberal. În 1932, a devenit membru al Comitetului Executiv al PNL. Un an mai târziu, în 1933, a fost ales senator de Hunedoara în Parlamentul României. A fost căsătorit și a avut un băiat. Soția sa, Alice, făcea parte dintr-o familie înstărită din București, fapt menționat de autorităţile comuniste în fișa matricola penală a lui Mihail Romniceanu.
Până în 1944, Mihail Romniceanu nu s-a numărat printre figurile din prima linie ale Partidului Național Liberal. Poziția sa ca Ministru de Finanțe în cel de-al doilea guvern Sănatescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944), și apoi în guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), a constituit legitimarea ca actor important pe scena politică românească de la finele celui de-Al Doilea Război Monial. Pentru a înțelege atitudinea și acțiunea politică a lui Mihail Romniceanu în cadrul guvernului Groza, al cărui membru a fost timp de 10 luni, trebuie amintite câteva aspecte legate de contextul politic intern și internațional al acelor luni.
La 23 august 1944, influențat de cursul războiului și de apropierea iminentă de granițele țării a trupelor „Armatei Roșii”, monarhul României, în acord cu liderii celor mai importante partide politice – reunite în cadrul unei alianțe – a decis încheierea alianţei cu Germania, arestarea mareșalului Ion Antonescu şi trecerea de partea Puterilor Aliate. Dacă în plan extern decizia s-a dovedit a fi o contribuție decisivă pentru înfrângerea Germaniei naziste, având drept consecință scurtarea conflagrației cu aproximativ șase luni, pe palierul politicii interne însă, prezența trupelor sovietice pe pământ românesc a generat, încet dar sigur, cadrul necesar comunizării României. 6 martie 1945 este ziua în care, forțat de conjuncturile de pe arena internațională, Regele Mihai acceptă primul guvern pro-sovietic din istoria României, în fruntea căruia a fost numit Petru Groza. Procesul de stalinizare a României devenise misiunea principală a cabinetului Groza, astfel că, la 21 august 1945, Mihai I inițiază ceea ce ulterior s-a numit „greva regală”. În practică, gestul Regelui s-a rezumat la refuzul de a contrasemna orice document emis de guvern. în speranța că această formă de protest va sensibiliza și va atrage atenția marilor puteri occidentale democratice. În toată această perioadă, liderii partidelor Național-Liberal și Național-Țărănesc, Constantin I.C. Brătianu și Iuliu Maniu, au tras nenumărate semnale de alarmă cu privire la instaurarea unui regim opresiv de sorginte comunistă la București. Ca răspuns la această situaţia tensionată, reprezentanții Uniunii Sovietice, ai Statelor Unite ale Americii și ai Regatului Unit au decis, în cadrul Conferinţei de la Moscova (16-26 decembrie 1945) lărgirea guvernului Groza, prin cooptarea în cabinet a doi miniștri reprezentanţi ai partidelor din opoziţie – Emil Hațieganu, din partea Partidului Național Țărănesc, și Mihail Romniceanu, din partea Partidului Național Liberal – dar şi organizarea „în cel mai scurt timp posibil” de alegeri generale în România. Emil Haţieganu şi Mihail Romniceanu au devenit miniştri fără portofoliu ai guvernului condus de dr. Petru Groza începând cu 8 ianuarie 1946. Greva regală a încetat în urma acestei înțelegeri care era departe de a fi reciproc avantajoasă. Unul dintre rolurile principale pe care Mihail Romniceanu îl avea în această ecuație politică era legat de organizarea alegerilor. Misiunea sa era de veghea la corectitudinea demarării şi desfăşurării procesului electoral. În perioada campaniei electorale din primăvara lui 1946, Mihail Romniceanu a fost agresat de activiștii comuniști, alături de alți lideri ai partidelor democratice. Fraudarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 a demonstrat că prezența celor doi miniștri în rândurile guvernului nu a reușit să împiedice cu absolut nimic „tăvălugul” pornit de comuniști împotriva democrației românești.
După ieșirea de pe scena politică, Mihail Romniceanu a fost înlăturat din rândurile cadrelor didactice din învățământul universitar. Mai mult, la 28 aprilie 1948 el a fost arestat. Din fișele matricole penale reiese că a fost internat la penitenciarul Jilava (ordinul nr. 3856/950), în urma transferului de la penitenciarul Craiova. La 1 octombrie 1954 a fost înregistrat cu mandatul de arestare 33/C emis de către Direcţia a II-a a Procuraturii Generale pentru „acţiune contra clasei muncitoare” (art. 193 CP), desfăşurată „în timpul burgheziei”. Pentru acest fapt a fost condamnat de către Tribunalul Regiunii a II-a Militare, prin hotărârea nr. 9/1957, la 12 ani temniţă grea, fiind încadrat la înaltă trădare. În perioada detenţiei, a mai trecut prin penitenciarele Sighet, Văcăreşti şi Râmnicu Sărat. În închisoarea de la Râmnicu Sărat şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii, el decedând în data de 13 februarie 1960. În acei ani, comandant al unității de detenție era Alexandru Vișinescu. Regimul de detenţie condus de locotenent-colonelul (r.) Alexandru Vișinescu, și a cărui victimă a fost Mihail Romniceanu, era unul de exterminare fizică și psihică. Cauza morţii a fost hemoragie cerebrală (embolie) provocată de insuficienţă cronică de tip arterial și arterioscleroză cerebrală. În timpul detenției a suferit de numeroase alte afecțiuni precum: insuficiență cardiacă, arterioscleroză, poliartrită cronică, rujeolă, tuse convulsivă. Deși regulamentele consemnau faptul că, în cazul apariției unei boli infecțioase deținutul întră în carantină, nu s-au descoperit dovezi care să confirme o inițiativă în acest sens a conducerii penitenciarului Râmnicu Sărat.
Asemeni altor lideri politici, Mihail Romniceanu a fost victima regimului comunist din România și a practicilor sale de tip totalitar. Deși fără șanse de izbândă, eforturile lui Mihail Romniceanu, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache pentru păstrarea în practica politică a valorilor și principiilor democrației liberale merită nu doar amintite ci transmise și valorificate, ca model, în rândurile generațiilor tinere.
Surse
CRIȘAN Gheorghe, „Piramida puterii. Vol. I”, Editura ProHistoria, București, 2004
SCURTU Ioan, BUZATU Gheorghe, „Istoria Românilor în secolul XX”, Editura Paideia, București, 1999
ȚÂRĂU Virgiliu, „Alegeri fără opțiune. Primele scrutinuri parlamentare din Centrul și Estul Europei după cel de-al Doilea Război Mondial”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_r/r/dictionarr_30.htm
http://www.iiccr.ro/ro/fise_detinuti_politici/personalitati/
http://www.memorialulramnicusarat.ro/mihail-romniceanu
Material redactat de Andrei-Cătălin Galiță
