Manifestația din 8 noiembrie 1945 a rămas în istoriografia românească drept prima și una dintre cele consistente mișcări de protest îndreptate împotriva regimului comunist și, în același timp, în favoarea afirmării atașamentului față de valorile democrației liberale și ale monarhiei. 

Pentru o prezentare mai detaliată a desfășurării evenimentelor din preajma manifestației și pentru a reconstitui cu ușurință atmosfera acelor zile, textul de față cuprinde două mărturii ale unor oameni care nu doar au luat parte la protest, ci s-au aflat chiar în randurile inițiatorilor. Este vorba de Dinu Zamfirescu, preşedintele Consiliului Științific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, cel care la scurt timp dupa manifestația din 8 noiembrie 1945 avea sa devină președinte al organizației colegiale a Partidului Național Liberal. Cel de-al doilea, Radu Câmpeanu, deținea la acel moment funcția de președinte al Tineretului Universitar Național Liberal. După anii petrecuți în exil, acesta ocupă între 1990-1995 funcția de președinte al PNL. În cazul domniei sale au fost folosite două interviuri acordate jurnaliștilor de la Jurnalul Naţional şi Adevărul, interviuri legate tot de această temă.

Înainte de a intra în mod efectiv în descrierea filmului evenimentelor, trebuie amintite câteva aspecte legate de contextul politic intern și internațional. Ne aflăm în anul 1945, cel de-al Doilea Război Mondial tocmai se terminase, iar România se afla într-o situaţie extrem de complicată în planul politicii interne și mai ales al interacțiunii dintre comuniști și forțele politice democratice. Regele Mihai intra în ceea ce avea să fie denumită ulterior „Greva Regală” refuzând să promulge hotărârile guvernului Petru Groza, impus de sovietici la 6 martie 1945. Vorbim deci de o situaţie extrem de tensionată, jocurile puterii angrenând pe de o parte un monarh a cărui singură formă de protest la instaurarea treptată a unui regim totalitar era cea de a bloca procesul instituţional legislativ şi de cealaltă forţele comuniste, nu atât de semnificative numeric dar puternic susţinute de sovietici. Finalul îl ştim cu toţii, după o fraudă masivă la alegerile din 19 noiembrie 1946 şi după forţarea Majestăţii Sale, Regele Mihai de a abdica, la 30 decembrie 1947, România intra pe făgaşul instaurării regimului comunist. 

Revenind la manifestaţia anticomunistă, atât Radu Câmpeanu cât şi Dinu Zamfirescu vorbesc despre faptul că preşedintele american de atunci, Harry Truman, fiind bine informat de către oamenii lor de aici, a decis să-şi trimită un emisar personal. El a optat pentru un ziarist şi nu pentru un apropiat din establishmentul american aşa cum poate ar fi fost de așteptat. Este vorba de Mark Hedridge de la ”Philadelphia Inquirer”. Asta se întâmpla în toamna lui 1945. Şi aici a fost practic cheia manifestaţiei. Atât Partidul Naţional Liberal cât şi Partidul Naţional Ţărănesc, ultimele redute ale forţelor democratice din România au dorit să profite de această ocazie pentru a da un semnal pe plan internaţional. Liderii partidelor istorice au hotărât să organizeze manifestaţia cu ocazia zilei onomastice a Regelui, pe 8 noiembrie (Sf.Arh. Mihail şi Gavriil). Întreg conceptul s-a construit în jurul ideii conform căreia Regele este simbolul suveranităţii naţionale şi al românismului, în acelaşi timp, el fiind şi un pol de interes către care se îndrepta atenţia întregii societăţi româneşti.

„Nici unii n-au recunoscut treaba asta dar aşa au stat lucrurile. Eu ştiu pentru că practic am făcut parte din familia Brătianu şi ştiu foarte bine cum şi ce s-a discutat”spune Dinu Zamfirescu. Radu Câmpeanu nu dă detalii despre motivele manifestaţiei însă menţionează că a făcut parte din Comitetul de Organizare al acesteia.

Cei doi vorbesc despre pregătirea manifestaţiei în termeni de tensiune, presiuni dar şi multă ambiţie şi curaj. Organizarea propriu-zisă a fost efectuată de tineri, membri ai partidelor ţărănist şi liberal. În mare parte era vorba despre studenţi dar mai ales despre elevi apropiaţi de cele două organizaţii. Printre ei și elevul Dinu Zamfirescu.

Deşi PNL şi PNŢ erau rivale, conducerile celor două partide hotărăsc să facă manifestaţia în Piaţa Palatului Regal. În tabăra adversă, liderii comunişti ştiau că se pregăteşte ceva, iar Ministrul de Interne de la acea vreme, Teohari Georgescu i-a convocat pe cei doi secretari generali ai partidelor, Bebe Brătianu (PNL) şi Nicolae Penescu (PNŢ), recomandându-le să închirieze o sală mare, să ţină manifestaţia acolo, având promisiunea că vor fi lăsaţi în pace. După câteva momente, Radu Câmpeanu din organizaţia liberală a intervenit şi, aşa cum spune chiar el în interviul acordat celor de la Jurnalul Naţional, „cu obrăznicia tânărului” a refuzat oferta comuniştilor, spunându-le că tinerii liberali merg în stradă, aşa cum au hotărât. Ulterior, şi câţiva oameni, destul de violenţi din jurul lui Mihalache, au spus că şi ei, ţărăniştii, vor manifesta în stradă. Discuţiile s-au suspendat.

În dimineaţa zilei de 8 noiembrie, liberalii s-au strâns la sediul partidului din strada Maria Rosetti nr. 37, iar ţărăniştii urmau să se adune în două puncte: la sediul din strada Georges Clemenceau şi la Athenee Palace. La sediul PNL, se strânseseră în jur de 2000 de persoane care s-au organizat să meargă în rânduri de câte 15. Toţi aveau drapele tricolore şi insigne imprimate cu literele M şi B, (Maniu şi Brătianu). În jurul orei zece, spune Radu Câmpeanu, Bebe Brătianu primeşte un telefon de la Teohari Georgescu care îl ameninţă că interzice manifestaţia. Secretarul general al PNL îi spune lui Câmpeanu cum stă situaţia însă, tinerii liberali hotărăsc să meargă mai departe. Bebe Brătianu le-a respectat decizia, rugându-i însă să aibă grijă.

Dinu Zamfirescu, mai apropiat la acea vreme de cercurile ţărăniste, prin prisma relaţiilor cu colegii de la liceul Spiru Haret, s-a îndreptat către strada Ştirbei Voda. Aflăm că în ziua respectivă, toate străduţele care duceau spre Piaţa Palatului erau blocate de cordoane de armată. Marile bulevarde erau totuşi deschise circulației publice deoarece era zi de lucru. Dinu Zamfirescu își amintește cum, alături de colegii săi de clasă au pus lacăt pe poarta liceului înainte de intrarea la cursuri, tocmai pentru ca elevii să participe la miting. Şi profesorii au venit în Piaţă, mai târziu însă.

Aflaţi pe strada Ştirbei, ţărăniştii au început să se îndrepte spre Palatul Regal. În zona Athenee Palace, strada era blocată. Norocul tinerilor a fost că au întâlnit în cordonul militar în sublocotenent care, deși le-a comunicat că nu au voie să treacă pe stradă, le-a precizat că nu le interzice nimeni să treacă pe trotuar. La îndemnul militarului, băieţii au luat fetele din grup la braţ şi au trecut pe trotuar, ajungând în Piaţă.

În tot acest timp, liberalii, au plecat de la sediul partidului, şi au pornit pe bulevardul Brătianu, spre Universitate. Radu Câmpeanu îşi aminteşte şi acum, oamenii care opreau tramvaiele şi călătorii care se alăturau tinerilor în demersul lor de susţinere a Regelui. Ajunşi la Universitate au făcut dreapta,intrând pe bulevardul Regina Elisabeta şi apoi pe Calea Victoriei. În zona restaurantului Capșa se afla un cordon de soldaţi cu armele îndreptate spre manifestanţi. Dat fiind numărul foarte mare de participanţi, soldaţii nu au tras, iar coloana a înaintat spre Piaţă. O întâmplare pe care atât Dinu Zamfirescu cât şi Radu Câmpeanu au evocat-o cu plăcere în cele două interviuri este legată de angajatele din Palatul Telefoanelor. „la Telefoane, s-a produs din nou un fenomen foarte interesant. Au ieşit salariaţii şi salariatele de la Telefoane; aveau o uniformă verde închis. Şi au venit şi ei cu noi, până în Piaţa Palatului.” 

Revenind la desfăşurarea manifestaţiei, trebuie menţionat că celebra divizie sovietizată, „Tudor Vladimirescu” a jucat un rol important în desfăşurarea de forţe. Până la apariţia coloanelor liberale, grupurile de ţărănişti nu erau foarte numeroase. De aceea, autorităţile comuniste au trimis oameni în camioane, în special de la Confederaţia Generală Muncii, cu scopul de a-i ameninţa pe manifestanţii ţărănişti. Au apărut în jur de 10 camioane, pline cu muncitori care strigau „Regele Poporului” atunci când studenţii scandau „Regele şi Patria”, în acelaşi timp ameninţându-i, bruscându-i şi făcând în aşa fel încât să-i înghesuie pe tineri în jurul statuii ecvestre a Regelui Carol I din faţa Fundaţiei Universitare Carol I. Chiar în acele momente, când manifestanţii erau destul de speriaţi, liberalii au intrat în piaţă, schimbând raportul de forţe. Entuziasmul celor care erau deja acolo la vederea numărului consistent al celor care s-au alăturat s-a manifestat imediat iar câţiva dintre ei au răsturnat unul dintre camioanele trimise de Teohari Georgescu, după care l-au incendiat. Din păcate pentru tânărul de atunci, Dinu Zamfirescu, manifestaţia a luat sfârşit destul de repede după momentul camionului răsturnat pentru că, aflându-se foarte aproape de locul incidentului a fost arestat.

Radu Câmpeanu, aflat în fruntea liberalilor, s-a urcat pe gardul Palatului Regal şi le-a ţinut un discurs oamenilor din piaţă. În timpul cuvântării, spune seniorul liberal, un apropiat din partid i-a comunicat că Bebe Brătianu îi roagă să plece pentru ca trupe aparţinând diviziei “Tudor Vladimirescu” urmau să-şi facă apariţia în Piaţă pentru a înăbuşi manifestaţia. Câmpeanu a coborât de pe gard şi au continuat să se manifeste paşnic. 

După manifestaţie, tinerii liberali şi ţărănişti s-au îndreptat înapoi spre sediile lor. La sediul PNL, Dinu Brătianu, preşedintele partidului le-a mulţumit tinerilor şi i-a felicitat. Pentru Dinu Zamfirescu şi pentru Radu Câmpeanu începea însă o lungă perioadă de represiuni din partea regimului. Pentru primul, problemele începeau chiar din ziua manifestaţiei. După o noapte la Prefectura de Poliţie şi aproape o lună de zile petrecută în beciurile poliţiei, Dinu Zamfirescu scapă cel puţin temporar de problemele cu autorităţile şi primul gest pe care îl face la ieşirea din arest este acela de a se înscrie în Partidul Naţional Liberal. Au urmat anii studenţiei în care presiunile din partea regimului s-au înăsprit, conducând la întreruperea studiilor sale. După mulți ani înțesați cu filaje, ore petrecute pe la Securitate, Dinu Zamfirescu ajunge în exil. Pentru Radu Câmpeanu, soarta a fost cel puţin la fel de aspră, dacă nu chiar mai aspră decât în cazul lui Dinu Zamfirescu. După ani petrecuți în penitenciarul Craiova și ulterior în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre- Marea Neagră, este eliberat și alege calea exilului, în Franța, la Paris. 

Autoritățile comuniste au încercat folosirea manifestației și a victimelor cu care s-a soldat aceasta în ceea ce înseamnă legitimarea regimului și a intenției de a lichida cele două partide democratice. Datele culese de Cicerone Ionițoiu cuprind un număr de 13 morți, ulterior fiind descoperiți alți patru. Dat fiind faptul ca victimele faceau parte, preponderent din rândurile activiștilor comuniști, a fost relativ facil pentru propaganda comunistă să utilizeze consecințele mișcărilor de stradă în cheie ideologică. „Scânteia” anunţa la 13 noiembrie 1945 că la înmormântarea victimelor manifestaţiei au luat parte „750.000 de cetăţeni”. Pe prima pagină a aceluiași număr: „Poporul unit a cerut dizolvarea partidelor fasciste ale lui Maniu şi Brătianu şi arestarea tuturor vinovaţilor”. De la aceste titluri apărute pe prima pagină a Scânteii și până la realizarea acestor deziderate ale liderilor comuniști nu a mai fost nevoie decat de cațiva pași. 

Surse: 
Interviu cu Dinu Zamfirescu din arhiva personală (mai 2011)

Sursă foto: http://www.historia.ro 

Material redactat de Andrei Galiță