Motto:
 „Apărător de neam şi ţară
Scăpaşi din temniţa maghiară
Şi ti-a fost dat ca să sfârşeşti
În temniţele româneşti”.

Personalitate de prim rang a vieţii politice interbelice, cu o carieră politică îndelungată cuprinzând aproape 6 decenii de activitate, Iuliu Maniu a asistat la numeroase evenimente de o importanţă majoră pentru evoluţia statului român, începând cu acţiunea memorandistă şi culminând cu instaurarea totalitarismului comunist.S-a născut la Bădăcin, localitate din zona Şimleul Silvaniei, într-o familie de nobili români al cărei nume sub forma prescurtată (Man) apare menţionat într-o diplomă din 1699. A fost descendent pe linie paternă din Simion Bărnuţiu, iar pe linie maternă din memorandistul Iuliu Coroianu. Bunicul său Teodor a fost căsătorit cu una dintre cele 6 surori ale lui Simion Bărnuţiu, iar prin mama sa, Clara se înrudea cu Ion Raţiu. Urmează şcoala la Blaj şi liceul calvin din Zalău. Conform tradiţiei familiale, urmează studii juridice la universităţi din Cluj, Budapesta şi Viena, luându-şi doctoratul în drept în 1896. Contextul formării intelectuale a fost fundamental în definirea personalităţii sale, cu atribute ce-l vor însoţi pe parcursul întregii vieţi. Necesitatea adoptării unei poziţii defensive, de opoziţie în condiţiile acţiunilor antiromâneşti din Ardeal la sfârşitul secolului XIX, îi conturează lui Iuliu Maniu o serie de trăsături precum prudenţa excesivă, cunoaşterea perfectă a dreptului, specularea momentelor favorabile pentru a susţine interesele naţionale, tactica de hărţuire a adversarului. 

Începuturile activităţii politice a lui Maniu se suprapun unei perioade agitate, caracterizată de acţiuni ale românilor împotriva dualismului austro-ungar. În 1892 devine membru şi preşedinte al Societăţii academice „Petru Maior”, iar în 1894 constituie împreună cu studenţi români, sârbi şi slovaci, o organizaţie ce-şi propunea să lupte pentru emanciparea naţionalităţilor din Austro-Ungaria. În 1897 este ales în Comitetul P.N.R., devenind unul dintre fruntaşii politici ai românilor transilvăneni, la numai 24 de ani. În anul următor se stabileşte la Blaj devenind avocat al Mitropoliei Române Unite, funcţie deţinută până în 1915. În 1904 după moartea lui Ion Raţiu este ales în funcţia de preşedinte al P.N.R., iar în 1906, candidând în circumscripţia electorală Vinţu de Jos, comitatul Arad, este ales deputat în Parlamentul de la Budapesta.În Parlamentul de la Budapesta a stabilit relaţii cu grupul sârbilor şi slovacilor constituind „Clubul Parlamentar al naţionalităţilor”, în această calitate susţinând, la 22 mai 1906 o dată cu deschiderea Dietei, punctul de vedere ale celor 3 naţionalităţi. La începutul primului război mondial, deşi scutit de obligaţiile militare, în calitatea sa de avocat al Mitropoliei Unite, este trimis locotenent de artilerie pe frontul italian de unde va dezerta în vara lui 1918 şi va constitui la Viena în 31 octombrie 1918 – Sfatul Militar Român. Este ales preşedinte al Consiliului Dirigent, organism ce a acţionat la Sibiu ca un adevărat guvern al Transilvaniei, până la dizolvarea sa la 4 aprilie 1920 de către guvernul Averescu.La Adunarea Naţională de la Alba Iulia susţine rezoluţia de unire şi, la 9 august 1919, odată cu moartea lui Gh. Pop de Băseşti, Iuliu Maniu este ales preşedinte al PNR şi obţine la alegerile din noiembrie 1919, 169 de mandate întrecând toate celelalte partide. Solicitat de rege pentru formarea noului guvern, Maniu refuză, motivând că nu cunoaşte suficient de bine limba franceză pentru a reprezenta ţara la Conferinţa de Pace. Motivaţia reală a acestui gest poate fi identificată în calculul politic al liderului P.N.R., care nu dorea semnarea unui tratat cu Austria, ce legitima intervenţia în treburile interne ale statului român, sub pretextul supravegherii drepturilor minorităţilor. Guvernul este format de vicepreşedintele P.N.R., Al. Vaida-Voevod, care va semna acest tratat. Între 1922-1926 se manifestă împotriva guvernului liberal şi a adoptării noii constituţii. Obiectivul fundamental era înlăturarea guvernului liberal şi constituirea unei platforme antiliberale. În ianuarie 1925 are loc fuziunea între Partidul Naţional Român şi Partidul Naţionalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu.Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc vor depune liste comune la alegerile parlamentare din iunie 1926, sub titulatura „Blocul Naţional Ţărănesc”, obţinând 28% din voturi. În paralel sunt purtate discuţii între Maniu şi Mihalache pentru fuziunea celor două partide. La 10 octombrie 1926 Iuliu Maniu este ales preşedinte al noului Partid Naţional Ţărănesc, care va deveni cel mai important partid de opoziţie. 

Maniu deţine funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri – (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930). În această calitate evită să se implice direct în rezolvarea problemelor concrete, lăsând libertate de acţiune miniştrilor. În această perioadă se realizează: stabilizarea monetară, nou program de exploatare a regiilor autonome ale statului, libera circulaţie a terenurilor arabile dobândite prin legile de împroprietărire etc. În conformitate cu doctrina porţilor deschise este adoptată o nouă lege a minelor, sunt contractate masive împrumuturi externe, sunt concesionate bunuri ale statului (telefoane, chibrituri, construcţia de drumuri). Toate acestea nu au făcut decât să agraveze datoria externă, pe fondul accentuării crizei economice.

La 6 iunie 1930 Carol revine în ţară şi la 7 iunie guvernul Maniu demisionează, sub motivaţia că jurase credinţă regelui Mihai. Maniu îndeplineşte funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri între 13 iunie-8 octombrie 1933 şi între 20 octombrie1932-12 ianuarie 1933.

Pentru Iuliu Maniu începe o perioadă dificilă, încercând să se opună distrugerii regimului democratic, motiv care l-a condus la respingerea ofertelor de colaborare din partea suveranului. Între acestea pot fi menţionate: opoziţia faţă de înfiinţarea la 15 octombrie 1938 a Frontului Renaşterii Naţionale, ce marca trecerea la unipartidism.

În anii regimului autoritar carlist P.N.Ţ.-ul îşi continuă activitatea, chiar dacă formal era dizolvat.

Este considerat de mulţi contemporani ca ezitant, nedecis, evitând să-şi asume răspunderea în momente importante. După abdicarea regelui Carol II şi instaurarea noului regim politic Maniu refuză să-şi asume actul guvernării, iar mai apoi colaborarea oficială cu Mareşalul Antonescu, apărând mai degrabă ca opozant al acestuia, în ciuda existenţei unei intense corespondenţă între cei doi.

În august 1944 ia parte la acţiunea de politică de răsturnare a lui Ion Antonescu şi, nedorind să-şi lege numele de semnarea armistiţiului, refuză din nou şefia guvernului, considerând că ţara trebuie condusă de un militar, în persoana generalului Sănătescu.

De asemenea refuză şi în decembrie 1944 formarea unui cabinet de uniune naţională, convins că nu poate promova o politică independentă de Moscova. Îndeplineşte funcţia de Ministru Secretar de Stat între 23 august – 4 noiembrie 1944 şi se opune satelizării României de către URSS. 

După „episodul” Tămădău este condamnat la închisoare pe viaţă pentru trădare. A fost trimis la penitenciarul Galaţi, iar în 1951 a fost transferat, împreună cu alţi ţărănişti, la Sighet. În urma tratamentului inuman aplicat, Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953. 

Biografie
Goia, Vistian, Destine parlamentare, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2004.
Pop, Ionel, Boilă, Zaharia, Boilă, Matei, Amintiri despre Iuliu Maniu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998.
Scurtu, Ioan, Iuliu Maniu, Activitatea politică, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1995.
Xeni, Constantin, „Iuliu Maniu”, Prezentare de Lăcustă, Ioan în  Magazin Istoric, 2001, nr. 11. 

Text redactat de F.S.