În ziua de 26 octombrie 1948, în casa familiei Bentoiu se sărbătorea împlinirea a 25 de ani de căsătorie ai lui Ion Bentoiu şi ai soţiei sale, Anastasia. Era ultima zi pe care Aurelian Bentoiu, cunoscutul avocat, discipol al lui Istrate Micescu o petrecea alături de familie. El va fi arestat şi îşi va petrece următorii opt ani din viaţă în închisoare, fiind eliberat abia în iunie 1956. În cadrul procesului intentat la 8 ani după arestare, procurorul cerea achitarea, aflându-se în imposibilitatea de a dovedi vreo vină a inculpatului. Şirul complet al desfăşurării evenimentelor este redat în detaliu, într-o naraţiune captivantă, de către Annie Bentoiu, în cel de-al doilea volum al memoriilor sale, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947-1959.
În anul arestării, Aurelian Bentoiu împlinea vârsta de 56 de ani şi se afla în punctul cel mai înalt al carierei sale. Cunoscut liberal şi apreciat membru al baroului, se bucura de încrederea deplină a judecătorilor care nu mai considerau necesară verificarea articolelor de lege invocate de el în instanţă. Annie Bentoiu şi-l aminteşte ca fiind foarte activ, un om care lucra fără oprire. Încă de la începutul anului 1948, Aurelian Bentoiu a fost nevoit să renunţe la exercitarea profesiei în care strălucea, în urma legii privind desfiinţarea barourilor.
Prin legea nr. 3/19 ianuarie 1948 au fost defiinţate barourile de avocaţi şi Uniunea Barourilor Avocaţilor, considerate de autorităţi reprezentate ale stadiului de degradare a justiţiei. In locul lor, iau naștere colegiile de avocaţi pe judeţe, cu sediul în capitala judeţului. Uniunea Barourilor a fost înlocuită de Uniunea Colegiilor de Avocaţi din R.P.R, care a preluat şi patrimoniul fostelor barouri. Ministerul Justiţiei a fixat ulterior numărul membrilor colegiilor judeţene, astfel că numărul avocaţilor a scăzut dramatic. În cadrul şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 7 octombrie 1948, ministrul Justiţiei, Avram Bunaciu afirma: ″ de la 18 000 de avocaţi cât am avut, am rămas cu 4 500″.
În colegii nu au fost înscrişi decât avocații care: ″au exercitat în mod efectiv profesia de avocat sau apărător, au avut această profesiune ca primă sursă de existenţă, au exercitat-o în mod demn, n-au manifestat atitudini antidemocratice în viaţa lor publică sau profesională″. Prin aceste măsuri-continua Avram Bunaciu – ″Colegiul a fost astfel curăţat de elementele fasciste, legionare şi de acelea care au transformat în trecut, bara justiţiei într-o tribună antidemocratică″. Cererile de primire în colegiile de avocaţi erau aprobate de o comisie care i-a respins pe candidaţii a căror singură sursă de venit nu era practicarea avocaturii. În afara apartenței la colegii, avocații nu au mai putut profesa, cu excepţia câtorva dintre ei, ″elemente sănătoase″ care au putut intra în magistratură.
Ministerul Justiţiei dispunea astfel de un instrument de epurare, dar şi de înregimentare a avocaţilor. Până în 1948, practicarea avocaturii şi apartenenţa la un barou nu limita în vreun fel această profesiune liberală. Odată cu înfiinţarea colegiilor, activitatea avocaţilor putea fi mai uşor controlată, statul fiind cel care prelua şi o cotă parte din avansurile plătite de justiţiabili. Profesia capăta astfel noi valenţe, urmând să fie definită prin decretul nr. 39/1950 care preciza obligativitatea apartenenţei la colegiile de avocaţi în scopul practicării meseriei. Un decret anterior, nr. 32/1950 considera a fi nedemni de profesia de avocat: foştii moşieri şi fabricanţi, comercianţii, cei care exploatează sau au exploatat munca salariată, cei condamnaţi pentru infracţiuni care au adus atingere bazei politice, sociale sau economice a Repubicii Populare Române. Pe structura reorganizării avocaţilor, notarii publici au fost la rândul lor înregimentaţi în cadrul colegiilor de notari publici, acolo unde au fost admişi notarii care nu aveau alte surse de venit decât cele obţinute din practicarea profesiei, alături de cei care ″nu au manifestat atitudini antidemocratice″.
Referitor la necesitatea reformării justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu afirma în 1948, înainte de îndepărtarea de la șefia Ministerului: ″Am socotit că nu începem o nouă eră în justiţie dacă lăsăm mai departe vechile barouri, cu vechile lor practici şi cu vechea masă a avocaţilor […] Eu cred că pentru mulţi avocaţi se va pune problema schimbării de profesie. Altă soluţie nu există″.
În urma acestor încercări de reformare a justiţiei, Aurelian Bentoiu și-a pierdut dreptul de a profesa. Alături de el, alte ″elemente fasciste, legionare, reacţionare″ au fost ″îndepărtate fără cruţare″ din Colegiul Ilfov, după cum anunţa Scînteia din 21 aprilie 1948. Printre aceştia, nume cunoscute în lumea juridică românească precum: Hurmuz Aznavorian, Emil Ottulescu, Valer Pop, Cameniţă, Popescu Necşeşti, Gr. Perieţeanu, Virgil Potârcă, dr. W. Fildermann şi alţii, consideraţi a fi ″apărători ai criminalilor de război şi ai sabotorilor″.
Eliberat din închisoare, Aurelian Bentoiu a petrecut un an şi patru luni alături de familie. A fost arestat din nou în 1957 şi condamnat la 25 de ani de temniţă grea şi confiscarea totală a averii, care la acea dată nu mai exista. A murit la vârsta de 70 de ani, în data de 26 iunie 1962, în penitenciarul Jilava.
Bibliografie:
Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947-1959, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României: Republica Populară Română 1948-1950: transformări instituţionale, Editura All, Bucureşti, 2005.
Text redactat de Georgiana Leşu
