Era o sâmbătă friguroasă, de sfârşit de februarie. Încă din ajunul zilei de 24 februarie, Scânteia publicase pe prima pagină un manifest prin care îndemna populaţia Capitalei şi pe locuitorii din Ilfov să ia parte la o manifestaţie organizată de Frontul Naţional Democrat în Piaţa Naţiunii din Capitală – a doua zi, la ora 14:00. Manifestul era reluat în paginile oficiosului PCdR şi în dimineaţa zilei următoare. După prânz, Piaţa Naţiunii era invadată de mulţimi. Comuniştii aveau să anunţe ulterior că la meeting-ul pe care-l organizaseră participaseră 600.000 de oameni. Cifra este, fără îndoială, exagerată. Însă acest aspect este cel mai puţin important. Ceea ce contează e ce a urmat în acea după-amiază fatidică. 

În Europa Centrală, războiul încă răvăşea oraşe şi existenţe. Nici la Bucureşti lucrurile nu erau foarte calme. Guvernul generalului Nicolae Rădescu – instalat la 6 decembrie 1944 – făcea cu greu faţă problemelor unei societăţi şi unei ţări care încă susţinea efortul de război împotriva Germaniei hitleriste. Pacea era departe de a fi încheiată. Situaţia României era cât se poate de instabilă.Convenţia de armistiţiu semnată cu Puterile Aliate – la Moscova, în septembrie 1944 – pusese Regatul României sub controlul unei Comisii Aliate de Control. Rolul hotărâtor în cadrul acestei structuri revenea Uniunii Sovietice, cea care avea să îşi declare interesul geostrategic pentru această zonă. 

La Bucureşti, după încheierea meeting-ului din Piaţa Naţiunii, demonstranţii au pornit pe Calea Victoriei către Piaţa Palatului Regal. Ce s-a întâmplat acolo e greu de reconstituit. Versiunile diferă. Cert este că la sfârşitul zilei bilanţul a fost unul sumbru: patru morți şi douăzeci şi şapte de răniţi. Presa comunistă a acuzat vehement autorităţile – guvernul Rădescu şi Armata care, la ordinul lui Rădescu, ar fi deschis focul asupra manifestanţilor. Anchetele magistraţilor militari nu au putut elucida acest caz, insistând însă asupra faptului că soldaţii nu fuseseră cei care au deschis focul. Una dintre versiunile plauzibile, deşi nedovedită, ar fi că întreaga chestiune nu ar fi fost altceva decât o diversiune pusă la cale de PCdR. Dovezile păreau să indice că locaţiile de unde s-a tras asupra manifestanţilor erau blocurile din jurul Pieţei – Ilfov,Boteanu, Generală şi Wilson.

În urma gloanţelor a rămas o Românie aflată într-o profundă criză. Paisprezece dintre miniştrii şi subsecretarii de stat ai cabinetului Rădescu (Petru Groza, Gh. Gheorghiu-Dej, Lotar Rădăceanu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec, Gh. Vlădescu Răcoasa, Gheorghe Nicolau, Teohari Georgescu şi Romulus Zăroni) – cei care reprezentau coaliţia FND, au reacţionat trimiţând o scrisoare de protest Majestăţii Sale Regele Mihai I, prin care cereau demiterea guvernului Rădescu (!). Comuniştii au plusat câteva zile mai târziu – publicând în paginile Scânteii o scrisoare publică a fiului lui Nicolae Rădescu, adresată tatălui său.

Rapid, criza a escaladat. Pe 27 februarie ajungea la Bucureşti un emisar al Uniunii Sovietice, comisarul adjunct pentru afaceri externe, Andrei I. Vîşinski. În aceeaşi seară, el este primit în audienţă de M.S. Regele. Misiunea lui Vîşinski la Bucureşti avea un scop precis – restabilirea „ordinii” în România. Pentru Uniunea Sovietică asta presupunea demiterea guvernului Rădescu şi instalarea unui nou guvern, în care să se regăsească reprezentanţi ai partidelor democratice.

Regele a evitat să ia o decizie în acest sens, căutând să găsească o soluţie proprie de soluţionare a crizei politice. Doar că Uniunea Sovietică nu mai avea timp de pierdut cu „problemele” din România. Astfel că Vîşinski a cerut o nouă audienţă la Rege, la mai puţin de 24 de ore de la prima întrevedere. De data aceasta, nici tonul şi nici atitudinea comisarului adjunct pentru afaceri externe al Uniunii Sovietice nu au mai fost protocolare. Într-o manieră cu totul neadecvată, Vîşinski a dat un ultimatum Regelui, cerându-i ca „problema” guvernului Rădescu să fie rezolvată încă din seara respectivă.

Fără a avea soluţii în faţa cererilor ultimative ale sovieticilor, Regele a consimţit la înlocuirea guvernului. Nicolae Rădescu şi-a depus demisia în seara zilei de 28 februarie.

Însă demisia nu reprezenta decât rezolvarea numai pe jumătate a chestiunii. Regele trebuia să încredinţeze cuiva misiunea de formare a noului executiv. Zvonurile nu au întârziat să apară. Cele mai vehiculate variante ale presei îi desemnau pe dr. Nicolae Lupu, pe prinţul Barbu Ştirbey sau pe gen. Gh. Avramescu ca potenţiali preşedinţi ai Consiliului de Miniştri. Exista câte un dram de adevăr în cazul fiecăruia dintre ei. Se pare că primul abordat a fost dr. Nicolae Lupu, care ar fi fost îndemnat chiar şi de către Ana Pauker să accepte oferta Regelui. Lupu a refuzat însă nominalizarea sa. Să fi fost un calcul politic? Sursele ne „spun” că motivaţia sa ar fi avut la bază „algoritmul” următorului executiv, pe care l-a considerat ca fiind nemulţumitor pentru PNŢ. Nici soluţia Gheorghe Avramescu, despre care au vorbit ziarele vremii, nu era una fantezistă. Ba chiar avea sens în contextul guvernelor precedente, încredinţate unor militari de carieră. În fine, şi prinţul Barbu Ştirbey a fost „în cărţi” pentru preşedinţia Consiliului de Miniştri – o soluţie care a fost acceptată atât de liberali, cât şi de ţărănişti. Barbu Ştirbey ar fi purtat negocieri şi consultări prealabile cu toate partidele, renunţând însă la mandat după ce nu a reuşit să îşi asigure colaborarea FND-ului.

Tentativele nereuşite de a încredinţa formarea executivului unei figuri importante a vieţii politice româneşti nu au fost pe placul sovieticilor. În acest context, are loc o a treia audienţă a lui Vîşinski la Rege – în seara zilei de 1 martie. În cadrul acesteia, Vîşinski a sugerat o variantă despre care ar fi spus că este pe placul conducerii Uniunii Sovietice – dr. Petru Groza, liderul unui partid neînsemnat, Frontul Plugarilor.

În data de 2 martie, Regele a primit în audienţă pe cei mai importanţi lideri ai vieţii politice, căutând să găsească o soluţie. De fapt, el aştepta şi o reacţie din partea celorlalţi aliaţi – Statele Unite şi Marea Britanie. O reacţie care nu a avea să ajungă la Bucureşti. Drept pentru care reprezentanţii acestor puteri la Bucureşti i-au sugerat şi ei Regelui să accepte propunerea sovieticilor, cu condiţia ca Petru Groza să formeze un guvern echilibrat.

În aceste condiţii, în seara zilei de 2 martie, Regele Mihai I l-a desemnat pe Petru Groza noul prim-ministru, trasându-i acestuia misiunea de a forma noul executiv. Groza a început negocierile cu partidele politice încă din noaptea aceea.

Povestea nu avea să se încheie însă aici, întrucât negocierile se vor dovedi infinit mai dificile. În decursul câtorva zile, Petru Groza merge de cel puţin şapte ori la Palat, în audienţă la Rege. Liderii partidelor „istorice” refuză să ia parte la guvernul preconizat de Petru Groza. Prima încercare de instalare a guvernului are loc în data de 3 martie, când Groza se prezintă la Palat cu o listă în care nu se regăsesc reprezentanţi ai PNŢ sau PNL. Regele respinge propunerea şi îi cere lui Groza includerea celor două partide în executiv. 

Noile consultări nu duc la niciun rezultat. Groza revine la Palat cu o listă aproape neschimbată. Primul impuls al Regelui e să îi retragă lui Groza mandatul. Ezită în a face acest pas, dându-i acestuia un ultim răgaz pentru refacearea listei ministeriabililor. Vîşinski nu e mulţumit de tergiversările Regelui, drept pentru care intervine încă o dată pe lângă acesta. Tonul sovieticilor se ascute – Regelui îi este comunicat faptul că retragerea mandatului lui Petru Groza va fi considerat un act ostil al suveranului faţă de Uniunea Sovietică. Pe străzile Bucureştiului, sovietici încep şi unele manevre militare de intimidare. Comuniştii iau chiar în considerare soluţia de a trece peste Rege, cerând un plebiscit popular. 

În fine, sovieticii joacă şi ultima carte – informându-l pe Rege, prin intermediul lui Groza, despre disponibilitatea de a retroceceda României administraţia Ardealului de Nord. Presiunea sovieticilor creşte în data de 5 şi 6 martie, când atât Vîşinski, cât şi mareşalul R. I. Malinovski – comandant al Frontului 2 ucrainean şi Preşedinte al Convenţiei de Armistiţiu – îi cer încă o dată Regelui acceptarea guvernului propus de Petru Groza. În momentul acela, nu mai era loc de protocol, iar tânărului Rege i se comunică faptul că, în cazul unui nou refuz, consecinţele asupra României vor fi grave.

Supus unor presiuni puternice din partea societicilor şi fără a primi vreo reacţie din partea celorlalţi aliaţi, regele acceptă propunerile lui Petru Groza în data de 6 martie, la prânz. În noile funcţii sunt numiţi: Gheorghe Tătărăscu (vicepreşedinte şi ministru de Externe – PNL Tătărăscu); Lucreţiu Pătrăşcanu (ministrul Justiţiei – PCdR);Teohari Georgescu (ministru de Interne – PCdR); Gh. Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicaţiilor – PCdR); Gheorghe Nicolau (ministrul Asistenţei şi Asigurărilor Sociale – PCdR); Petre Constantinescu-Iaşi (ministrul Propagandei – UP); Dumitru Bagdasar (ministrul Sănătăţii – UP); Constantin Burducea (ministrul Cultelor – UP Democraţi); Ştefan Voitec (ministrul Educaţiei Naţionale – PSD); Lothar Rădăceanu (ministrul Muncii – PSD); Tudor Ionescu (ministrul Minelor şi Petrolului – PSD);Romulus Zăroni (ministrul Agriculturii şi Domeniilor – FP); Mihai Ralea (ministrul Artelor – FP); Dumitru Alimănişteanu (ministrul de Finanţe – PNL Tătărăscu); Petru Bejan (ministrul Comerţului – PNL Tătărăscu); Anton Alexandrescu (ministru al Cooperaţiei – PNŢ Alexandrescu); gen. C. Vasiliu-Răşcanu (ministru de Război – independent).

În aceeaşi seară, miniştrii depun jurământul la Palat. Unii dintre ei acceptă protocolul şi jură cu mâna pe Biblie. Alţii – liber-cugetătorii, recurg la un alt procedeu, rezumându-se la rostirea unei fraze care consfinţea ceremonia. Absolut patetic e Romulus Zăroni, noul ministru al Agriculturii şi Domeniilor, care refuză jurământul tradiţionalist, dar în încheierea ceremoniei merge în faţa Regelui şi îşi face cruce cu gesturi largi, rostind: „Doamne ajută dreptăţii !”.

Pe străzi – FND-iştii exultă. În aceeaşi Piaţă a Naţiunilor, unde ceruseră în urmă cu două săptămânii demisia guvernului Rădescu, şi unde vor celebra peste un an şi jumătate şi „câştigarea” alegerilor (noiembrie 1946), comuniştii îşi savurează succesul. E momentul când România intră într-o spirală întunecată pe care nimeni nu o va mai putea opri. Nici „greva regală”, nici exerciţiul democratic al alegerilor libere, nici orice altă formă de rezistenţă. Nu vor mai trece decât doi ani şi jumătate până când România avea să devină Republică Populară.

Bibliografie:
Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, 1996
Dorin-Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, Bucureşti, 2004

Text redactat de Ştefan Bosomitu