La jumătatea secolului trecut, majoritatea populaţiei României locuia în mediul rural, ţărănimea reprezentând în 1948 aproximativ 75% din populaţia ţării. Primul guvern pro-comunist venit la putere la presiunile Moscovei, la 6 martie 1945, a avut pe agendă, între priorităţi, problema agrară. Reforma agrară din 1921 a contribuit la consolidarea clasei de mijloc a ţărănimii, conducând la dinamizarea relaţiilor agricole, deşi multe elemente ale subdezvoltării au continuat să persiste. La scurt timp după instalarea Guvernului Petru Groza a fost adoptă Legea 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, măsură care a contribuit la schimbarea opticii asupra societăţii rurale. Interesul direct al autorităţilor s-a concentrat asupra gospodăriilor cu mai puţin de 5 ha. Muncitorii agricoli fără pământ au fost împroprietăriţi în dauna marilor proprietari, cei din urmă fiind expropriaţi până la limita de 50 ha. Rezultatele negative nu au întârziat să apară deoarece dislocarea marilor proprietăţi a îngreunat aplicarea metodelor agrotehnice şi a mecanizării, contribuind la scăderea drastică a producţiei agricole. 

În paralel cu reforma agrară, propaganda a încercat să creeze tensiuni sociale între ţăranii săraci și cei înstăriţi, ultimii fiind stigmatizaţi sub denumirea de „chiaburi”.

Totuşi, strategia comuniştilor de a obţine adeziunea politică a ţărănimii sărace a dat rezultate minime la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, deoarece, în ciuda piedicilor, electoratul a votat masiv cu partidele anticomuniste. Doar falsificarea rezultatului scrutinului a permis comuniştilor obţinerea majorităţii. Deşi în această fază propaganda susţinea mica proprietate agricolă, comuniștii erau adepții dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”. Astfel, ideea de proprietate particulară va cunoaşte o lungă perioadă de prohibiţie în deceniile de guvernare comunistă, fiind într-o concurenţă inegală cu proprietatea obştească şi de stat. Incertitudinea cu privire la dreptul de proprietate asupra pământului a fost completată cu îngrădirea dreptului ţăranilor asupra propriilor recolte. În arsenalul folosit pentru impunerea colectivizării, o mare însemnătate au avut-o cotele de colectare, impuse proprietarilor de pământ începând cu 1946. Produsele agricole strânse din cote au fost utilizate pentru alimentarea oraşelor, pentru sprijinirea politicii de industrializare a ţării şi pentru plata despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică. În subsidiar măsura a fost una și cu caracter punitiv: zdrobirea rezistenţei sătenilor înstăriţi, ruinarea gospodăriilor ţărăneşti individuale în general, şi determinarea oamenilor să să adere la sistemul gopodăriilor colective pentru a scăpa de cote, chiar dacă o făceau cu preţul pierderii pământului.

Anul 1949 a fost decisiv pentru politica agrară a guvernului. Prin Decretul 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din legea Nr. 187 din 1945, exploatările agricole moşiereşti, fermele model cu întregul lor inventar, expropriate în baza Legii 187 din 1945, treceau în proprietatea statului, acestea urmând să stea la baza viitoarelor G.A.S.-uri (Gospodării Agricole de Stat). Primul articol anunţa intenţia actului normativ, aceea de a „împiedica acţiunea de sabotare a planului de însămânţări şi a producţiei agricole”, menţiune care va face posibil un şir nesfârşit de abuzuri şi înscenări. Mai trebuie adăugat faptul că proprietarii nu puteau să conteste în instanţă exproprierile întrucât, prin Legea 177 din 7 iunie 1947, „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare sunt considerate acte de guvernământ”.

La plenara CC al PMR desfăşurată între 3-5 martie 1949, conducerea politică a hotărât trecerea la colectivizare, după model sovietic. Rezoluţia plenarei conţinea „sarcinile Partidului în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii”, marcând oficial debutul procesului de colectivizare a agriculturii. Dincolo de scopul declarat – modernizarea agriculturii – a fost evident că miza era reprezentată de regimul juridic al proprietăţii. Eliminarea proprietăţii private reprezenta o formă directă prin care se exercita un control asupra individului. Propagandiştilor li s-a rezervat un mare rol în „lămurirea” sătenilor cu privire la necesitatea colectivizării. Acţiunea lor sprijinită de presă şi radio a fost de la început sortită eşecului din cauza discrepanţei dintre propagandă şi realitate. În fond, în anii ’50, a contat mai puţin adeziunea la proiectele de transformare comunistă a societăţii, cât supunerea necondiţionată, obţinută prin teroare. Propaganda insistentă, cinică şi inadecvată, bazată pe resentiment şi ură,  va avea rezultate extrem de negative pe termen lung şi foarte lung, contribuind la transformarea mentalităţii tradiţionale a ţăranilor faţă de muncă şi proprietate.

Toate aceste abuzuri au dus la anihilarea independenţei ţărănimii, inclusiv a celei sărace. Răscoale ţărăneşti au izbucnit în mai multe zone ale ţării. Miliţia şi Securitatea au fost trimise să înăbuşe protestele, acţiuni soldate cu morţi şi răniţi, arestări masive, condamnări la ani grei de închisoare şi deportări. 

După perioada de avânt al procesului de colectivizare dintre anii 1949-1952, când s-au înfiinţat un mare număr de GAC-uri (Gospodării Agricole Colective), a urmat o stagnare, cu motivaţii conjuncturale, de ordin intern şi extern. Din 1956 procesul colectivizării a fost accelerat. Ţăranii au reacţionat prin noi revolte de-a lungul anilor 1957-1960, lichidate prompt de autorităţi. 

După 13 ani de colectivizare forţată, ani în care propaganda a fost însoţită de şantaj şi teroare, partidul putea să raporteze încheierea „cu succes” a colectivizării agriculturii. Evenimentului i-a fost consacrată o sesiune extraordinara a Marii Adunări Naţionale desfăşurată între 27 şi 30 aprilie 1962, în prezenţa a 11.000 de ţărani invitaţi, aluzie la istoria contrafăcută a răscoalei ţărăneşti de la 1907. Consolidarea regimului îi făcea pe liderii comunişti să creadă că „În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe si sate”.

Text redactat de Petre Constantin

Referințe bibliografice
Legea nr.187 din 23 martie 1945, pentru înfăptuirea reformei agrare, publicată în Monitorul Oficial. nr. 68/23 mar. 1945.

Legea nr. 177 din 7 iunie 1947, publicată în Monitorul Oficial,  nr. 127 din 7 iunie 1947.

Decretul nr. 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din legea nr.187 din 1945, publicat în  Buletinul Oficial. nr. 1/2 mar. 1949.
Rezoluţia şedinţei plenare a Comitetului Central al P.M.R. din 3-5 martie 1949. Asupra sarcinilor Partidului in lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1949.