Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a luat la cunoștință de ultimele evoluții din dosarul Gheorghe Ursu, iar în ceea ce privește latura sistemică a încălcărilor drepturilor omului din perioada regimului comunist și caracterul sistematic al săvârșirii acestora dorește să precizeze că există, atât în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, cât și în arhiva sa, nenumărate probe în acest sens.
Regimul comunist din România, la fel ca celelalte regimuri comuniste prezente de-a lungul secolului XX în Europa, a fost caracterizat prin teroarea politică exercitată asupra cetățenilor. Înrădăcinarea unei temeri a subiectului de drept față de stat era realizată pe două paliere: pe de-o parte afirmarea constantă a puterii regimului prin diferite manifestații, simboluri etc., pe de cealaltă parte o represiune imediată, dură și lipsită de orice fel de garanții legale a oricărui oponent politic. În perioada 1947-1964, represiunea comunistă pe motive politice a îmbrăcat formele Gulagului românesc (sistemul de penitenciare, lagăre și închisori destinate anihilării fizice și morale a oponenților regimului), execuțiilor extrajudiciare, disparițiilor forțate, anchetelor abuzive, arestărilor fără temei legal, confiscării bunurilor, forțării intrării în șomaj și exilului forțat. Deși regimul comunist a eliberat deținuții politic printr-o serie de decrete în perioada 1962-1964, diferite forme de supraveghere, intimidare și represiune politică au continuat să existe până la căderea regimului în decembrie 1989, după cum urmează:
1) Supravegherea informativă. Imediat după eliberare, toți foștii deținuți politic au fost puși sub supravegherea informativă a organelor de Securitate din regiunea în care își declarau domiciliul. Supravegherea se realiza prin coordonarea de către ofițerii Securității a unei rețele de agenți care aveau posibilități de informare pe lângă ”obiectiv”, prin interceptarea (și uneori chiar blocarea) corespondenței și a conversațiilor telefonice private, dar și prin filaj. Obiectivele urmării erau stabilirea concepțiilor și atitudinilor politice ale foștilor deținuți, aceștia fiind chemați la Securitate pentru a fi „avertizați” în privința riscurilor pierderii libertății dacă erau suspectați de a avea atitudini împotriva regimului. De asemenea, de multe ori se încerca recrutarea acestora ca informatori, în schimbul garantării libertății.
În concret, mii de astfel de cazuri se regăsesc în dosarele din fondul Informativ din Arhiva Securității (aflată în custodia CNSAS). E.g. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 185.037, Marcel Petrișor (trăiește încă); ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 262.469, Adrian Băcilă; ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 235.015, Mihai Buracu
De menționat că nu doar foștii deținuți politic erau urmăriți informativ, ci și alți oameni care ridicau suspiciuni autorităților datorită activității lor împotriva regimului.
2) Anchetarea și arestarea. Atunci când, în urma informațiilor obținute pe baza supravegherii, se constata că persoana urmărită are atitudini și comportamente contrare regimului, ea era invitată la Securitate și anchetată. Uneori, aceste anchete foloseau inclusiv violența fizică (cazul concret al lui Radu Filipescu, maltratat în ancheta din 1987 (trăiește încă). De asemenea, cazul lui Petre Mihai Băcanu (trăiește încă), arestat în 1989 și eliberat fără forme legale pe 22 decembrie 1989 – cf. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1.720).
Metodele represive erau utilizate și în închisori, unde deținuții periculoși erau filați prin intermediul informatorilor, a microfoanelor din celule și erau supuși abuzurilor psihologice și fizice de către deținuți de drept comun. Este cazul preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa, documentat în ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 155.109.
3) Internarea în azile psihiatrice. Unele persoane care desfășurau activitate împotriva regimului au fost declarate în mod abuziv lipsite de discernământ și internate în azile psihiatrice, unde li s-au administrat tratament destinat bolnavilor psihic. Este cazul lui Vasile Paraschiv (vezi Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorism politic organizat de statul comunist, Editura Polirom, 2005)
4) Fabricarea de dosare de drept comun. Deoarece regimul susținea, obligat de angajamentele internaționale, că nu mai are deținuți politici în perioada Ceaușescu, persoanele incomode erau condamnate la diferite pedepse cu închisoare sub masca infracțiunilor de drept comun (pentru compromitere), de cele mai multe ori înscenate de Securitate. Un astfel de exemplu este Raul Volcinschi, deținut politic între 1956-1964, condamnat în anii 80 pentru săvârșirea mai multor presupuse infracțiuni ca urmare a unei colaborări a Securității cu Miliția. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 131.
În baza celor de mai sus, precum și a tuturor probelor în acest sens deținute de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, considerăm că represiunea politică a continuat pe întreaga durată a regimului comunist, fiind un fenomen sistemic. Mai mult, metodologia clară utilizată de agenții statului român în perioada 1964-1989, metodologie care reiese din dosarele amintite de mai sus și poate fi probată cu informații dintr-un număr încă necunoscut mare de dosare, dovedește că represiunea politică din perioada comunistă era aplicată în mod sistematic, agenții fiind conștienți că erau executanți ai unui atac sistematic împotriva unei populații civile.
Relevant pentru rolul jucat de Securitate în această perioadă este și discursul lui Nicolae Ceaușescu în plenara Comitetului Central al Partidului Comunist din România din 26.06.1967: „Pentru partid este clar că Securitatea este un instrument al partidului și al statului, chemat să înfăptuiască dispozițiile și ordinele partidului și guvernului în lupte împotriva dușmanilor oamenilor muncii și constructorilor socialismului. Acesta a fost rolul Securității de la crearea sa, acesta este acum și va fi și în viitor.” A se observa că nu se face nicio mențiune cu privire la legalitatea măsurilor luate de partid și implementate de Securitate. În schimb, se afirmă obligația agenților Securității de a pune în aplicare „dispozițiile și ordinele partidului și guvernului” cu privire la oponenții politici ai regimului. În acest sens, în cadrul justiției penale de tranziție, trebuie creată distincția între autorul faptei penale și autorul ordinul vădit ilegal în baza căruia a acționat mai mult sau mai puțin liber primul. Stabilirea răspunderii penale a celor implicați în săvârșirea de abuzuri în timpul și în numele unui regim totalitar este un proces cu atât mai dificil cu cât trebuie identificați atât cei care au săvârșit în concret abuzul, cât și cei care au creat cadrul și au dat ordinul necesare pentru săvârșirea respectivului abuz.
