Filmul realizat de Mircea Daneliuc în perioada de maximă maturitate artistică este emblematic pentru modul complet arbitrar în care funcționa cenzura ceaușistă. Deși considerat ulterior ca fiind filmul cu cel mai puternic mesaj antisistem produs în România comunistă, Croaziera a trecut fără mari probleme de succesivele filtre ale cenzurii.
Scenariul acestui road movie scris tot de Daneliuc este centrat pe figura tiranică a activistului de partid Proca (Nicolae Albani), ce conduce într‑o croazieră pe Dunăre un grup de tineri câştigători ai unor concursuri din sfera „întrecerii socialiste”. Proca este aparatcicul tipic perioadei de final a regimului: carierist, oportunist, cinic, mărginit, găunos, ținând discursuri sforăitoare, lemnoase, care nu inspiră pe nimeni. Este abuziv atât în sfera publică, cu subalternii săi, cât și în cea privată, cu propria soție. Complexele sale antiintelectualiste răbufnesc într-o discuție aprinsă cu doctorul Velicu (Paul Lavric), căruia îi respinge pe un ton grosolan recomandările profesionale. „Uite, eu n-am și fac ceva pe diplomele tale. În timp ce tu studiai, eu făceam muncă de teren, bă! Și ce dacă ai studii? Tu ai studii și noi suntem funcționari sau care e diferența?”
La rândul lor, tinerii participanți la „croazieră” sunt departe de calapodul muncitoresc-revoluționar pe care regimul îl proiecta asupra lor. Se distrează pe ritmuri disco occidentale, se arată ireverențioși în fața autorității, sunt hedoniști și mai degrabă interesați de distracție și de sex, respingând plictisiți îndemnurile moralizatoare ale ipocritului Proca. Din acest punct de vedere, Croaziera, alături de celălalt film al lui Daneliuc realizat cu un an înainte, Probă de microfon, sunt poate cele mai autentice creații cinematografice realizate în perioada comunistă, înregistrând într-un mod aproape documentaristic limbajul și moravurile epocii.
Dincolo de stilul frust și naturalist al filmului se află străveziile trimiteri la situația politică a țării, așa numitele „șopârle” introduse de regizor. În primul rând personajul lui Proca, „cârmaciul” care conduce în mod inept expediția pe Dunăre, în care majoritatea spectatorilor l-au întrevăzut pe Ceaușescu, cel care în mod similar își ducea țara spre dezastru. De altfel, de-a lungul drumului se înregistrează constant dezertări ale participanților dezamăgiți de „croazieră”, trimitere explicită spre fuga tinerilor în Occident, fenomen de masă accelerat în ultima fază a regimului.
Însă scena care pur și simplu dinamitează politic filmul este cea a „jocului cu lingura”. Strânși în jurul unui televizor în care un oficial de partid ține un discurs profund ideologizat, participanții la joc se amuză pe seama ridiculizării personajului de la TV de către unul dintre ei. Niciodată în cinematografia regimului comunist nu a fost înregistrată o mai mare distanță între societate și partid ca în această secvență. Pentru spectatorii de după 1989 finalul este unul tulburător, prevestind parcă evenimentele de la finalul regimului Ceaușescu. În punctul terminus al expediției, la picioarele podului de la Cernavodă, Proca se chinuie în fața unor tineri mai degrabă dezinteresați și amuzați să improvizeze un discurs de încheiere care să edulcoreze fiascoul acțiunii și să transmită mesajul fals că „totul a decurs conform programului”. După fotografia de grup și intonarea imnului studențesc de distracție „altădată/ o s-o facem și mai lată”, se aud huiduieli și fluierături care întrerup relatarea lui Proca din jurnalul de bord.
Cum a fost totuși posibilă în aceste condiții difuzarea Croazierei, care de altfel se bucură de spaţii extrem de generoase în paginile revistei Cinema şi care câștigă marele premiu al ACIN pentru cel mai bun film românesc? C.T. Popescu explică trecerea filmului prin existenţa unei supape dintr‑o replică a medicului Velicu ce i se adresează lui Proca: „Mentalitate din anii ’50, asta e! Mentalitate din anii ’50, o spun cu toată responsabilitatea! Ce poate să învețe copii ăștia de la el? Ce exemplu poate să ia ei? Ești depăşit, stai acasă!”. Aşadar, erorile lui Proca s‑ar datora faptului că era un produs al regimului Dej, şi nu al epocii Ceauşescu. În romanul său autobiografic Pisica ruptă, Mircea Daneliuc dezvăluie strategia prin care s‑a asigurat că scenariul va trece de vigilenţa culturnicilor şi i se va da undă verde pentru filmare. În primul rând, plasarea în scenariul iniţial a unor fraze‑cârlig, precum cea din exemplul următor : „Temându‑se încă o dată de metodele prea rigide ale lui Proca în raport cu aceşti tineri, Lala [soţia lui Proca – n.n.] intervine iar”, a cărei funcţionalitate practică este explicată de Daneliuc :
Nu treceţi uşor peste această frază ! E strecurată pentru adormirea vigilenţei partinice: „metode rigide”… „în raport cu”… Activistului culturnic trebuie să‑i vorbeşti pe limba lui de lemn. Nu te costă nimic, asta nu se filmează. Abureşte‑l!… Ca şi câinele, simte intuitiv un ton familiar şi încetează a mai fi suspicios. Picoteşte. Pregăteşte‑te pentru ambuscadă”
O altă tehnică se referă la introducerea ulterioară a unor inserţii ce nu apăreau în scenariul iniţial, precum cea a secvenţei cu strugurii în care „tinerii fruntaşi ai întrecerii socialiste” prădau produsele viticole ale „avutului obştesc”.
Abilitatea lui Daneliuc de a manevra prin hăţişurile puterii, împreună cu înţelegerea din interior a sistemului şi specularea slăbiciunilor lui, explică în parte cum a putut trece cea mai articulată critică a regimului din cinematografia ceauşistă de furcile caudine ale culturnicilor ceauşişti. „Foamea” regimului pentru filmul de actualitate, gen prioritar în strategia oficială privind cinematografia, însă nefrecventabil de regizorii talentaţi, a contat mult în această ecuaţie. Regimul a crezut că a găsit în Mircea Daneliuc acel regizor valoros pe care îl căuta de foarte multă vreme şi a fost dispus să îi ierte derapajele ideologice. Daneliuc, spre deosebire de colegii săi, s‑a îndreptat cu mult curaj spre tematica de actualitate şi a profitat de această conjunctură, întinzând coarda suficient de tare şi reuşind astfel să facă posibilă trecerea unor filme ieşite din schema propagandistică. De asemenea Croaziera a beneficiat de un context instituțional și politic favorabil, acela al unei scurte perioade de relaxare ideologică la nivelul conducerii cinematografiei în jurul anului 1980, când s-au putut produce o serie de filme ieșire din rigidele scheme propagandistice ale deceniului anterior, dezgheț curmat de discursul lui Ceaușescu de la Mangalia în vara lui 1983. Nu trebuie să omitem nici norocul, factor iraţional care adesea joacă un rol decisiv în istorie.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
