Succesul de care se bucuraseră filmele istorice Dacii (1967) și Mihai Viteazul (1971) l-au propulsat pe Sergiu Nicolaescu în poziția de cineast-răsfățat al regimului Ceaușescu, care îi permitea să aibă un dialog direct și onest cu secretarul general al Partidului. Pe 23 mai 1968, în prima ședință a Comisiei ideologice a CC al PCR – nu întâmplător dedicată problemelor cinematografiei – Nicolaescu este primul înscris pe ordinea de zi a discuțiilor organizate în prezența lui Nicolae Ceaușescu. Regizorul adoptă o atitudine îndrăzneață și recomandă introducerea unor principii capitaliste în cinematografie, prin adoptarea unor rețete comerciale și prin diversificarea genurilor. Având mână liberă din partea regimului, Nicolaescu se aventurează în această direcție odată cu filmul Cu mâinile curate (1972), incorect catalogat la acea vreme ca fiind primul film polițist realizat de cinematografia română.
Chiar dacă nu a fost primul film polițist românesc – genul fiind abordat încă din perioada interbelică de Jean Mihail în Trenul fantomă (1933) – Cu mâinile curate este cu siguranță un deschizător de drum privind preluarea filtrată prin optica ideologiei comuniste a tropilor caracteristici genului filmului noir care a înflorit în SUA imediat după război. Personajele schițate până în pragul caricaturizării, climatul mental dominat de un cinism postbelic care încurajează infracționalitatea debordantă, eclerajul baroc al urmărilor nocturne, montajul alert sunt toate elemente preluate din cinematografia americană, potențate de contextul cronologic în care este plasată acțiunea filmului.
Suntem în aprilie 1945, în preajma sfârșitului celei de-a doua conflagrații mondiale. Situația politică este una volatilă, cu comuniștii încercând să-și consolideze poziția politică nou dobândită în urma actului de la 23 august 1944. În acest sens, este catapultat Mihai Roman (Ilarion Ciobanu), fără nici un fel de experiență, în funcția de comisar-șef al Sectorului 2 Negru, care primește sarcina de partid de a demonstra capacitatea comuniștilor de a impune ordinea într-o societate răvășită criminalitatea în creștere pe fondul unor inegalități sociale flagrante, surprinse în film prin inserarea unor imagini sugestive de arhivă. Adjunctul cu care Roman trebuie să lucreze este tocmai fostul său anchetator din perioada în care activa în ilegalitate, comisarul Ștefan Patulea (Alexandru Dobrescu), care lucrase în trecut în cadrul Brigăzii Anticomuniste. Trioul justițiarilor este întregit de comisarul Tudor Miclovan, interpretat chiar de regizorul filmului, un polițist cu degetul mereu pe trăgaciul pistolului, având propriile sale reguli – unele dintre ele împrumutate din jungla necruțătoare a străzii stăpânite de infractori –, un spilcuit „malaganbist” apolitic, însă apropiat structural de idealurile comuniste. Deși Sergiu Nicolaescu a afirmat în mai multe ocazii că în construcția personajului l-a avut drept model pe propriul său unchi, comisarul de poliție Gheorghe Cambrea, se pare că modelul real a fost Eugen Alimănescu comisar-șef la Brigada 4 care s-a ocupat de combaterea bandelor înarmate imediat după război, ulterior implicat din poziția de maior de Miliție în reprimarea dură a rezistenței anticomuniste.
Trama filmului se dezvoltă mai întâi pe marginea relației dificile de colaborare stabilite între ageamiul Roman și profesionistul Patulea, care într-un final se dovedește a fi vândut lumii interlope. Însă adevăratul conflict de principii se conturează în a doua parte a filmului și privește mijloacele de acțiune diferite pe care le folosesc Roman și Miclovan în atingerea scopului comun: instaurarea ordinii. Filmul, realizat în colaborare cu Ministerul de Interne într-o perioadă în care instituția făcea eforturi de cosmetizare a imaginii sale compromisă de dezvăluirile privind rolul ei în procesul Pătrășcanu, reabilitat post-mortem în aprilie 1968, vehiculează ideea – contrară realității istorice –, potrivit căreia instaurarea comunismului a însemnat o restabilirea a domniei legii, fiind operată „cu mâinile curate”. Această formulare nu e una inedită, fiind folosită și în cel mai important film politic al perioadei ceaușiste, Puterea și adevărul (1972, r. Manole Marcus), a cărui premieră avusese loc la începutul aceluiași an și care se baza pe textul lui Titus Popovici, cel care colaborează și la scrierea scenariului de la Cu mâinile curate. În acel film care se dorea o rememorare în cheie alegorică a afacerii Pătrășcanu, personajul Duma – alter ego lui Ceaușescu – se dezice de metodele brutale ale mentorului său Stoian, considerând că „socialismul trebuie construit cu mâinile curate”.
Este și principiul legalist după care acționează comunistul comisar Roman, protagonistul unei întregi serii ce continuă Cu mâinile curate și în care, pe lângă bandele de gangsteri urbani (Ultimul cartuș, 1972), se luptă cu reprezentanții vechilor partide care complotează pentru răsturnarea puterii (Conspirația, 1972; Departe de Tipperary, 1973) sau cu fanaticii legionari ascunși în munți (Capcana, 1972). Toate aceste producții realizate „cu sprijinul și colaborarea Ministerului de Interne” aveau scopul de a pune într-o lumină favorabilă aportul adus de principala instituție represivă a noului regim de democrație populară în consolidarea puterii comuniste.
Însă tot acest angrenaj propagandistic este dinamitat de un factor subversiv neașteptat: decorul. Radu Boruzescu, scenograful filmului, s-a putut folosi de orașul interbelic, încă nesluțit de intervențiile ulterioare ceaușiste, pentru a recrea Bucureștiul occidentalizat al Vechiului Regim, cu luminoasele sale reclame stradale, cu vitrinele magazinelor de lux, cu vilele opulente de la șosea, cu elegantele blocuri Art Deco, cu promenada cotidiană pe Calea Victoriei și cu efervescența cluburilor sale de noapte. Valorizarea decorului istoric al orașului a condus la ceea ce criticul de film Andrei Gorzo a numit „glamorizarea vizuală” a perioadei interbelice din filmografia lui Nicolaescu, ceea ce în mod involuntar a deturnat atenția spectatorului de la mesajul politic, la nostalgia după o epocă idilizată.
Succesul de public a fost uriaș, astfel că la două luni după premiera din 30 octombrie 1972, filmul înregistrează peste 1 milion de spectatori și aproximativ 2 milioane de lei încasări din bilete, ceea ce-l va determina pe Sergiu Nicolaescu să readucă pe marele ecran personajul comisarului Tudor Miclovan sub numele ușor modificat în Tudor Moldovan, într-o serie plasată în perioada tulbure a începutului celui de-al doilea război mondial.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
