Pe fondul declanșării minirevoluției culturale ceaușiste în urma lansării tezelor din iulie 1971, scurta lună de miere dintre intelectuali și regim ia sfârșit. Din a doua jumătate a deceniului al 8-lea, se constată o creștere alarmantă a exodului intelectualilor spre lumea capitalistă. Pentru a descuraja tinerii să fugă în Occident și a stopa hemoragia de creiere, regimul a mobilizat tot angrenajul său propagandistic, în care cinematografia era o piesă esențială. Regizoarea Malvina Urşianu îşi aminteşte că la Trecătoarele iubiri (1974) a fost nevoită, după şase luni de la predarea copiei standard, să filmeze şi să introducă o întreagă scenă cu întâlnirea dintre personajul principal – un arhitect ce alesese să plece din ţară – şi foştii săi colegi. Rolul acestora din urmă era de a critica opţiunea eroului pentru exilul definitive. Câţiva ani mai târziu, lui Alexandru Tatos îi este comandat un întreg film pe această temă.

Subiectul filmului este cel al deziluziei suferite la contactul cu lumea occidentală de o strălucită absolventă de litere, cu perspectiva unei cariere universitare în ţară, care alege însă să se căsătorească cu un cetăţean german şi să plece în RFG. Scenariul iniţial se numea Cuibul şi era scris de Ion Băieşu, care mai colaborase cu regizorul la filmul de debut al acestuia, Mere roşii (1976). Lui Tatos i se cer în ianuarie 1977 mai multe modificări: ca motivaţia eroinei principale Doina (interpretată de actriţa Ioana Pavelescu) să fie personală, dintr‑un spirit pronunţat al aventurii şi din dorinţa de a parveni în „înalta societate”, iar la nunta cu Hans (Klaus Gehrke), colegii săi şi fostul ei iubit Adrian (Dan Nuţu) să refuze să ia parte, gest ostentativ prin care colectivul sancţiona alegerea pe care o făcuse tânăra. În cele din urmă, filmul apare un an mai târziu pe marile ecrane cu titlul schimbat în Rătăcire. Întrucât este realizat în colaborare cu studiourile est‑germane DEFA, producţia beneficiază de filmări atât în RDG, cât şi în Berlinul de Vest.

Atrasă la început de iluzia Occidentului, Doina suferă dezamăgirea înstrăinării şi a falselor aparenţe, neascultând de sfatul celei mai bune prietene de a nu pleca. Imboldul ei este unul pur egoist și materialist. „Vreau să am bani, să călătoresc, să cunosc lumea, să mă mișc în lumea lor.” Refuză o existență mediocră în țară. „M-am născut într-o mahala cu cișmea în curte. Vreau să văd cum e când îți bei cafeaua într-o piscină”. Răspunsul Amaliei (Emilia Dobrin), prietena sa, este unul cu caracter premonitoriu: „Poate fi foarte amară.”

În ţară, legăturile dintre oameni sunt autentice, pe când în Occident relaţiile sociale sunt bazate pe bani. Începutul filmului o prezintă pe Doina înconjurată de un grup numeros de prieteni apropiaţi, cu care îşi petrece vacanţele şi care o încurajează la examene. De cealaltă parte, Hans îi mărturiseşte soţiei sale românce că nu mai ţine legătura cu prietenul său din copilărie, care locuieşte chiar vizavi de el, întrucât „azi ne despart banii”. Doina are parte de o primire glacială din partea mătușii lui Hans, iar atmosfera din noua sa familie germană este una marcată de convenții sociale aberante, care camuflează goliciunea morală și alienarea individuală. Duminică, Doina merge cu Hans la biserica evanghelică din localitate unde se plictisește îngrozitor, prilej de a rememora duminicile în țară petrecute în compania Amaliei, cu care mergea la cinema, apoi la cofetărie. De altfel, regizorul folosește în dese rânduri flashback-urile cu scopul de a contrapune firescul și naturalețea relațiilor din societatea românească, formalismului excesiv din cea germană.

Occidentul este o lume a inechităților sociale flagrante, a privilegiilor aproape feudale. La un moment dat, prin parcul din apropierea locuinței lui Hans trece călare în galop Baroneasa, „cea mai bogată femeie din tot landul”, însoțită de o liotă de servitori care îi plimbă câinii. Dincolo de aparența de prosperitate a societății capitaliste se află o realitate mult mai sumbră. Doina se mută la un moment dat la o altă amică româncă transfugă, Nelly (Brândușa Marioțeanu), care locuieşte într‑o cămăruţă mizeră şi care îi vorbeşte despre cealaltă faţă a RFG : „Ăsta e cartierul străinilor. Şomeri, vagabonzi, mi‑e şi frică să mă întorc acasă”. Nelly își povestește aventura nefericită prin Occident. Păcălită de un italian – „macaronarul naibii mă trombonise că e avocat și că are situație” – ajunge în Sicilia unde a dat de o mare sărăcie, fiind folosită la muncile de jos. În Germania, Nelly este chelneriță în restaurantul cu profil românesc „Mangalia” a unui neamț din Arad, practicând ocazional și prostituția. Delia (Gina Patrichi), cântăreaţă la „Mangalia”, întărește mesajul poleielii superficiale a Occidentului capitalist, dincolo de care se află nefericirea și mizeria umană. „Draga mea, dacă ai crezut că aici e raiul pe pământ, ce să‑ţi fac?”. În secvenţa imediat următoare, Delia izbucnește într-o criză de isterie: „Ce mi‑a trebuit să plec? Spuneţi‑mi mie ce mi‑a trebuit să plec?”

Filmul este structurat pe antiteza dintre planul idilizat al României socialiste şi cel al unei lumi capitaliste marcate de toate tarele imputate de propaganda comunistă (consum de droguri, violenţă excesivă, discrepanţe sociale, extremism de dreapta, sexualitate maladivă). Tuşele regizorale sunt grosiere, cu intenţia clară de a transmite senzaţia de degenerescenţă. Într‑una dintre cele mai semnificative scene ale Rătăcirii, Doina merge la un bal mascat unde sunt doar femei – multe dintre ele lesbiene –, pe care directorul de imagine al filmului, Florin Mihăilescu, le filmează cu un obiectiv grandangular care le deformează grotesc chipurile. Finalul filmului este unul instructiv, cu Doina care se întoarce în ţară cu trenul şi care lăcrimează la vederea unui grup de tineri ce se hârjonesc în gara de la Predeal.

La momentul respectiv, regizorul era conştient că Rătăcire este un film „oportunist”, care împreună cu Mere roşii lăsa senzația că ar fi un regizor al „oficialităţilor”. Ambele sunt „nişte filme care le servesc ideile şi, pe deasupra, mai sunt şi bine făcute”. În mod ironic, Rătăcire a avut un efect contrar celui vizat de propaganda regimului. Alexandru Tatos scrie în jurnalul său despre discuţiile suscitate în preajma premierei din aprilie 1978 de genericul pe care apărea numele scenografului Helmut Stürmer, care rămăsese în RFG în timpul filmărilor. De asemenea, actorul şvab Aby Kitzl fugise din ţară chiar în ajunul premierei filmului. Rătăcire are premiera absolută la Sibiu, pe 10 aprilie 1978, pentru ca premiera bucureșteană să fie o săptămână mai târziu. În același an, câștigă premiul pentru cel mai bun subiect (Ion Băieșu) și cea mai bună imagine (Florin Mihăilescu) la Festivalul de Film pentru Tineret de la Costinești.

Bogdan JITEA

Expert IICCMER