IICCMER, în colaborare cu Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR) şi Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Bucureşti (IAB), a desfășurat o campanie de cercetări arheologice la fostul penitenciar de la Râmnicu Sărat, cu scopul principal de a investiga materialitatea fostei închisori politice.
Demersul a avut în vedere două perspective arheologice: (1) una fenomenologică, care a presupus documentarea relației dintre diferite spații ale închisorii și experiențele corporale și (2) una biografică, care a abordat fosta închisoare ca memorie materială și a urmărit să scoată la lumină amintirile conținute de corpul clădirii.
Datele obținute au fost puse în relație cu informațiile istorice, dar și cu amintirile foștilor deținuți politici închiși la Râmnicu Sărat. Cercetarea a inclus descrierea detaliată, fenomenologică a spațiilor fostei închisori; documentarea intervențiilor, persistențelor, transformărilor și distrugerilor materiale; încadrarea fostei închisori în peisajul urban actual și, nu în ultimul rând, analiza relației dintre memoria materială și alte tipuri de memorie (documente, memorii etc.).
Echipa de cercetare a fost formată din Sorin Oanţă-Marghitu (MNIR), Radu-Alexandru Dragoman şi Cătălin I. Nicolae (IAB). În continuare, redăm o parte din descoperirile rezultate în cadrul acestei cercetări arheologice.
*
Înfiinţarea la sfârşitul secolului al XIX-lea a arestului preventiv de la Râmnicu Sărat se înscrie în demersul de reformare a sistemului penitenciar, clădirile ridicate fiind un fel de expresie materială a Legii din 1874, prin care se adopta sistemul „auburnian”. Planul penitenciarului este un semn al standardizării proiectate încă din debutul acestei acțiuni de reformă: un corp al clădirii de formă pătrată, cu câte opt celule de o parte şi de alta a holului, un corp de clădire dreptunghiular (construit în jurul „curţii de lumină”) cu coridor perimetral care asigură accesul la camere cu diferite funcționalități (printre care și celule care puteau găzdui maxim 21 de paturi), patru curţi interioare cu cinci turnuri de pază, două clădiri administrative în colțurile de sud-vest și sud-est ale spațiului penitenciarului. Coloanele și arcadele, ancadramentele ferestrelor, combinaţia de benzi de nervuri şi motive stelate în relief, liniile adâncite în tencuiala zidurilor care creează iluzia blocurilor de piatră, balustrada scării de acces la etaj, fierul forjat al parapetului de la etajul celularului conferă un aer instituțional complexului de clădiri și îl înscriu în comunitatea mai largă a clădirilor oficiale sau particulare din oraș. Aceste elemente arhitecturale neoclasice și neogotice creează iluzia de adâncime, oferă senzaţia de solemnitate, trasează un joc al contrastelor dintre coridoarele luminoase și suita de celule întunecoase și strâmte, un joc care corespunde balansului dintre includere şi excludere. Asimetria relaţiilor de putere este conţinută chiar în contrastul dintre „blândeţea” faţadei eclectice, care conferă clădirii un aer de mic conac, şi impersonalitatea şi precizia maşinăriei carcerale pe care aceasta o ascunde. Această estetică a puterii, legitimată încă din momentul naşterii de legi şi regulamente, produce şi reproduce certitudinea repetiţiei instituţionalizate a unui spaţiu oficial şi a unui timp supravegheat, un timp al alternanţei monotone dintre munca în comun şi somnul individual în celulă (baza sistemului „auburnian”), un timp al încremenirii cotidiene în singurătare şi tăcere, în frig şi întuneric, în picioare sau pe scaun (baza sistemului represiv din perioada comunistă). Acest spaţiu şi acest timp au fost aduse la scară umană prin inscripțiile de pe pereţii celulei, beciului sau curţii interioare, de pe tocul uşilor sau rama ferestrelor, prin afirmarea numelui, prin transmiterea unui mesaj de iubire, credinţă sau remuşcare, prin evadarea într-un alt decor, desenat cu cercuri și romburi, cruci şi case, fete frumoase şi chipuri enigmatice lipsite de zâmbet, prin construirea unei durate inverse, a timpului rămas până la eliberare.
Între anii 1963 și 1968, spațiul fostului penitenciar a găzduit arhivele raionale, după care a fost transformat într-o Întreprindere de Comerţ cu Ridicata pentru Produse Alimentare (ICRA). După 1989, au fost privatizate părți ale ICRA, în acest spaţiu fiind înfiinţate, printre altele, un atelier de produs şuruburi, un depozit de maculatură şi un atelier de tâmplărie. În urma acestor transformări, spaţiul fostului penitenciar a devenit un compus ciudat de elemente arhitecturale neoclasice şi neogotice completate stângaci cu porţi din tablă groasă montate în spărturile din ziduri, cu acoperişuri de tablă sau azbociment susţinute de ţevi prinse în şapa turnată în curţile interioare. În consecinţă, în cea mai mare măsură, silueta penitenciarului nu poate fi „restaurată” prin reconstrucţie, ci prin demolarea părţilor adăugate. Fostul penitenciar este concomitent un fragment (lipsindu-i bucăţile eliminate prin străpungerea diferitelor elemente care îl compun), dar şi un „supraîntreg” rezultat prin adăugarea unei „părţi blestemate”. Restaurarea acestui „supraîntreg”, prin (re)umplerea spărturilor şi prin demolarea părţii adăugate, ar construi o configuraţie spaţială nouă („vindecată” de traumele provocate de curgerea timpului), care cu greu poate fi ancorată în perioada represiunii comuniste. Legătura clădirilor cu trecutul este stabilită tocmai de expresiile materiale ale curgerii timpului: spărturi şi umpluturi, asocieri şi stratificări, urme de folosire şi degradări, inscripţiile de pe uşi, ferestre şi pereţi, vegetaţia invadatorare şi rândurile de cărămizi care au intrat germinativ în ciclul naturii.
Discursul istoric marchează câteva momente din traseul biografic al acestui penitenciar: momentul răscoalei din 1907 când aici au fost închişi 657 ţărani; perioada 1938-1940, în care penitenciarul este ocupat de deţinuţi politici (membri ai Mişcării Legionare şi deţinute condamnate pentru activităţi comuniste); anii represiunii comuniste când reprezentanți ai partidelor politice, deținuți trecuți prin reeducare, clerici, lideri comuniști căzuți în dizgrație au fost supuşi unui regim criminal care includea: izolarea totală în celulă, foamea, frigul, bătăile, tăcerea, moartea. Materialitatea monotoniei funcţionale a penitenciarului nu exprimă în chip direct suferinţa localizată într-un singur punct al acestui traseu istoric. Suferinţa din această însumare a spaţiilor mici este eternă. În ciuda modificărilor produse după desfiinţare, obiectul arhitectural, prin mersul tăcut şi precis al încremenirii zidite în formă de celule şi coridoare luminate în arcade şi coloane, îşi relevă funcţia eternă de penitenciar. Uneori, straturile scorojite pe uşile celulelor, pe tocurile ferestrelor, pe tencuiala pereţilor dezvăluie licăriri scrise ale trecutului. Din această catastrofă, privirea arheologică mai poate recupera un nume obişnuit, un an zgâriat ca oricare altul, un desen frumos sau un calendar primitiv, ca orice calendar sculptat de un naufragiat. Dar, de cele mai multe ori, amintirile arzătoare ale prezentului nu au lăsat urme materiale în trecut. Practicile de comemorare încearcă să suplinească această lipsă. În cazul penitenciarului de la Râmnicu Sărat, demersul de construire a unei memorii exemplare trebuie să ţină seama de eforturile de a înscrie istoric întreaga durată a acestui spaţiu, dar şi de încercarea privirii arheologice de a scoate la lumină amintirile conținute de corpul clădirilor.
Mai multe informații cu privire la fosta închisoare de la Râmnicu Sărat sunt disponibile la www.iiccmer.ro/ramnicu-sarat/. Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să ne contactaţi la adresa de e- mail office@iiccmer.ro sau la numărul de telefon 021 316 7565.
*
Lista ilustrației
Fig. 1. Spaţiul fostului penitenciar de la Râmnicu Sărat: vedere aeriană: (1) Clădirea penitenciarului: (a1-a2) celular; (b) corpul de clădire dreptunghiular; (c) „Curtea de lumină”; (d) Pasajul de intrare în clădirea penitenciarului; (e1-e2) Curți interioare (deținuți politici); (e3-e4) Curți interioare (deținuți de drept-comun); (2a) Clădire administrativă (sud-est); (2b) Clădire administrativă (sud-vest); (3) Clădire de pe latura de est a penitenciarului; (4) Zidul de incintă; (5) Clădire de pe latura de nord a penitenciarului (magazii/ateliere); (6) Diverse construcții din perioada de funcționare a ICRA (6.1-garaj, 6.2-cotețe porci, 6.3-hambar, 6.4-magazie, 6.5-atelier șuruburi și magazii, 6.6-spațiu depozitare, 6.7-magazie, fostă extindere curte deținuți, 6.8-closete); (7) „Gheretă”; (8) Poarta de acces în penitenciar
Fig. 2. Curtea de lumină”: vedere aeriană
Fig. 3. Capătul de nord al pasajului de acces în curtea de lumină
Fig. 4. Vedere spre celular din curtea de lumină
Fig. 5. Scara de acces în celular
Fig. 6. Scara de acces la etajul celularului
Fig. 7. Vedere din interior
Fig. 8. Coridorul perimetral al corpului de clădire dreptunghiular: spațiul dintre coloane și arcadă a fost umplut pentru a se monta o ușă
Fig. 9. Etajul celularului
Fig. 10. Vedere din interior
Fig. 11. Vedere din curtea interioară a penitenciarului
Fig. 12. Ușa unei celule (detaliu)
Fig. 13. Ușa unei celule (detaliu)
Fig. 14. Ușa unei celule (detaliu din zona vizetei)
Fig. 15. Celula 13. Numărul de pe uşă a fost înscris cu culoare neagră şi, ulterior, a fost rescris cu alb
Fig. 16. Tocul sculptat și inscripționat al ușii Celulei nr. 37
Fig. 17. Sculptură în tocul ușii Celulei nr. 38
Fig. 18. Sculpturi în tocul ușii Celulei nr. 37
Fig. 19. Desen pe peretele Celulei nr. 26
Fig. 20. Inscripții pe tocul ușii Celulei nr. 24
Fig. 21. Inscripții pe peretele beciului
