Stimați invitați,

Dragi colegi și colegi,

Doamnelor și domnilor,

Este pentru mine o onoare și în egală măsură, o responsabilitate să iau cuvântul astăzi în fața dumneavoastră, în calitate de Președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

Ne aflăm într-un moment de cumpănă, dar și de oportunitate. De aceea, intervenția mea nu va fi o festivitate, ci angajată, așa cum cred că se cuvine într-un astfel de cadru.

În câteva momente, vom vizualiza împreună ale unui sondaj de opinie realizat de INSCOP, la comanda IICCMER. Prezentarea domnului Remus Ștefureac va oferi o imagine precisă – și tulburătoare, aș adăuga – a unui adevăr pe care nu mai putem să-l negăm sau să-l relativizăm: nostalgia după regimul comunist nu este o simplă reminiscență afectivă, ci un simptom al unei memorii colective pe care statul român postcomunist a neglijat-o sistematic.

Doamnelor și domnilor,

După 1989, politicile memoriei au fost, din păcate, tratate ca o anexă decorativă a agendei guvernamentale. Istoria recentă a fost prea adesea lăsată exclusiv pe umerii istoricilor și ai câtorva instituții dedicate, în timp ce alte domenii – pe bună dreptate importantă – au ocupat lista scurtă a priorităților. Consecința o vedem acum: un teren fertil pentru extremism, revizionism și manipulări afective, toate înrădăcinate într-un analfabetism istoric cultivat, uneori, chiar în mod deliberat.

În acest peisaj, IICCMER și-a asumat, de la bun început, rolul instituțiilor-pivot în procesul de justiție de tranziție. Condamnarea penală a torționarilor Alexandru Vișinescu și Ion Ficior, documentată de Institutul nostru în mandatul domnului Andrei Muraru , între 2012 și 2014, nu a fost doar un act de reparație pentru victime, ci o demonstrație efectivă a faptului că poate memoria deveni dreptate.

Dar ne-am oprit acolo? Nu. IICCMER a continuat și continuă să investigheze crimele regimului comunist, regim condamnat oficial, în decembrie 2006, de către Președintele României, drept „ilegitim și criminal”. This condamnare nu este o metaforă. Este un reper. Ea dă sens acțiunilor noastre atunci când documentăm drama celor 15.000 de copii exterminați sistematic în cele 27 de cămine-spital ale regimului Ceaușescu, când aducem la lumină poveștile “frontieriștilor” uciși sau torturați în drumul lor spre libertate sau când deschidem noi anchete asupra represiunii și abuzurilor.

Tot IICCMER este instituția care a contribuit decisiv, alături de Ministerul Educației, la introducerea, programul cu anul școlar 2025–2026, a disciplinei „Istoria comunismului din România” ca materie obligatorie în licee. Nu doar ca o sumă de date și fapte, ci ca o formă de conștiință. Lucrăm acum, alături de specialiști din țară și din străinătate, la un Ghid de predare care să îi sprijine pe profesori să vorbească despre comunism nu despre o epocă închisă între coperta, ci ca despre o memorie vie, cu ecouri în prezent.

Iar ecourile sunt cât se poate de clare. În perioada noiembrie 2024 – mai 2025, în contextul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale, am asistat la un adevărat asalt simbolic: un discurs public contaminat de nostalgii pro-totalitare, de minimizări ale crimelor legionarismului și comunismului și de falsuri istorice menite să seducă segmentul vulnerabil ale electoratului. Campanii ce au construit, cum spunea cineva, o realitate paralelă – o realitate bazată pe percep eronate, pe care acest sondaj le face vizibile fără echivoc. În același timp, o realitate pe care IICCMER a sancționat-o, atunci când ea regăsit se manifestă în derapajele pro-totalitare ale unor politicieni extremi, prin poziții publice ferme și prin sesizări penale.

Aici intervine un adevăr pe care Ana Blandiana la formulat într-un mod irepetabil: „Atunci cand justiția nu reușește să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiție.” Dar dacă aceasta este justiția pe care o datorăm victimelor trecutului, trebuie să nu întrebăm: ce formă de nedreptate pregătim viitorul, dacă memoria rămâne doar discursul festiv sau lecția opțională?

Ne aflăm, din păcate, într-un moment în care nostalgia față de regimul comunist nu mai este doar o castă de opinie sau o vulnerabilitate culturală. Este, o spun răspicat, o problemă de securitate națională.

Ca Președinte executiv al IICCMER, nu cred că suntem într-un scenariu catastrofic. Dar nu ezit să afirm că ne aflăm la un singur pas de un asemenea scenariu. Iar acel pas se poate face, paradoxal, nu printr-o decizie majoră, ci printr-o continuare a pasivității.

Doamnelor și domnilor,

Istoricii și-au făcut datoria și și-o vor face, nu mă îndoiesc, în continuare. Dar nu mai este suficient. Nu putem combate revirimentul totalitar doar cu tomuri academice. Avem nevoie de acțiune. De o pedagogie a memoriei care să iasă din universități și biblioteci și să ajungă în comunități, în familii, în spațiul digital, acolo unde se formează convingerile noi generații.

În acest sens, IICCMER este deja membru al Grupului de lucru interministerial pentru combaterea extremismului, coordonat de domnul Secretar de stat Dragoș Hotea, și a contribuit esențial la conturarea unui plan național de acțiune privind conștientizarea crimelor regimului comunist. O parte dintre specialiștii din spațiul academic și din sfera societăților civile pe care i-am consultat la începutul acestui an se află acum aici și le mulțumesc public.

Dar nu putem merge mai departe fără susținere. O spun cu fermitate: avem nevoie de sprijin guvernamental și societal. Nu putem lucra eficient dacă suntem blocați în birocrație, dacă nu avem un buget adecvat și resurse umane competente. Politicile memoriei nu pot fi făcute de două-trei persoane cu vocație, ci de o instituție întreagă, bine finanțată și protejată administrativ, care are susținerea decidenților politici și a cetățenilor.

Vom continua să acționăm pentru consolidarea democrației românești. Dar trebuie să recunoaștem că nu confruntăm cu un război hibrid, iar nostalgia față de totalitarism – fie el fascist sau comunist – este una dintre armele simbolice ale acestuia. Trebuie să admitem, prin recurs chiar la istoria recentă, că și cuvintele pot deveni gloanțe. De aceea solicit, în mod public, adoptarea urgentă către Parlamentul României a unei legi care să interzică simbolurile regimului totalitar comunist și cultul persoanelor care l-au susținut. Fără a obstrucționa cercetarea istorică – și aici dau exemplul Cehiei, unde președintele Petr Pavel a promulgat recent sau asemenea lege –, ci tocmai pentru a proteja cercetarea de instrumentalizări politice.

Spre final, aș sublinia că, într-un context de austeritate bugetară, susțin efortul Guvernului pentru eficientizarea aparatului de stat. Avem deja un proiect de reorganizare instituțională depus la Cancelaria Prim-ministrului României, dar atrag atenția că trebuie păstrată integritatea singurei instituții care face investigații asupra crimelor comunismului și care administrează fosta închisoare politică de la Râmnicu Sărat – singurul memorial al victimelor comunismului asumat de statul român în 35 de ani de la căderea dictaturii.

Doamnelor și domnilor,

Istoria nu se repetă identic. Dar se poate reactiva. Într-un prezent vulnerabil, memoria nu e doar o datorie. E un instrument al consolidarii democratice.

Iar dacă memoria este o formă de justiție, atunci a ne angaja în numele ei devine, inevitabil, un act de responsabilitate morală. Tocmai această responsabilitate devine astăzi nu doar nevoie, ci urgentă, într-o vreme în care valorile democratice sunt tot mai des puse la încercarea unui val de extremism care recurge la perversa rescriere a trecutului, alimentând nostalgia după regimul totalitar comunist. Nu o spun pe baza impresiilor, ci în lumina clară a datelor sondajului INSCOP, pe care îl prezentăm astăzi decidenților politici și opiniei publice, ca un semnal de alarmă, dar și ca îndemn la luciditate.

Să nu temem să privim în libertatea adevărului trecutului și nici să acționăm, fiecare locul său, pentru a apăra ceea ce istoria ne-a învățat cu durere: căa, demnitatea adevărul nu sunt niciodată garantate, ci trebuie să păziți, cu memorie și cu curaj, în fiecare zi.

Vă mulțimesc!