Periodic, regimul ceaușist s-a confruntat cu scandaluri interne care în pofida cenzurii draconice, au cunoscut serioase reverberații în straturile societății. Strategia abordată a fost de a le trimite în derizoriu, iar din acest punct de vedere, cinematografia a constituit vehiculul perfect. Într-un episod anterior din Cinecomunism – https://www.iiccmer.ro/evenimente/2022/secretul-lui-bachus-1984/ – am văzut cum afacerea Ștefănescu privind contrabanda de vin a fost transpusă pe marele ecran în registru comic de către scenaristul Titus Popovici și regizorul Geo Saizescu în Secretul lui Bacchus (1984).
Succesul remarcabil pe care l‑a avut filmul i-a convins pe decidenții politici să aprobe o continuare care păstra în linii mari aceeași rețetă, Secretul lui Nemesis (1987), inspirată de scandalul meditației transcendentale. Subiectul era unul și mai problematic, prin implicațiile întregii afaceri la nivelul conducerii de partid. În decembrie 1977, Nicolae Stoian, un inginer care părăsise România la finalul anilor ’60, sosește din Franța împreună cu soția și organizează, cu asentimentul regimului, un curs de „meditație transcendentală” care avea la bază o sectă yoga. Meditația transcendentală face repede prozeliți, astfel încât la momentul izbucnirii scandalului, în februarie 1982, se înregistrează un număr de 370 de adepți, dintre care 110 erau membri de partid. Afacerea ajunge curând în atenția conducerii politice, care decide, în urma discuțiilor purtate în cadrul ședinței CPEx din aprilie 1982, să o demită pe Aneta Spornic din funcția de ministru al Educației. Și de data aceasta, Titus Popovici optează ca rezolvare cinematografică pentru aruncarea în derizoriu a sensibilului subiect. În locul Institutului de Cercetări Pedagogice și Psihologice București (ICPP), unde se desfășuraseră în realitate cursurile de meditație transcendentală, scenaristul alege să plaseze acțiunea filmului într‑o asociație de bloc.
La fel ca în cazul lui Bacchus, în rolul lui N.M. Siseanu, cel care pune bazele sectei mistice „de scară de bloc”, este distribuit un actor specializat în roluri negative. Gheorghe Dinică. Dominat de tare străine moralei comuniste, lipsit de scrupule, șantajist, obsedat sexual, Nemesis conduce cu mână de fier din poziția de administrator de bloc și de „mare preot” al propriei religii, pe care o propovăduiește credulilor locatari. Chiar dacă îl include pe același vajnic ziarist Mirea, zis „Balaurul” din precedentul film, structura narativă a Secretului lui Nemesis este mult mai schematică, iar personajele sunt caricaturizate până la absurd.
Printre elementele păstrate din filmul anterior este cel al transpunerii pe peliculă a unei Românii comuniste complet imaginare, cu presă liberă și diversă, în care vânzătorii de ziare strigă în gura mare principalele știri ale momentului de pe treptele Palatului de Justiție. Mirea (Emil Hossu) se opune sugestiei șefului său direct de a cosmetiza realitățile unui complex zootehnic și de a insera date false în reportajul său. Ziaristul consideră că „esența politicii noastre este adevărul și la bine, și la rău”. La rândul său, N.M. Siseanu, un fost birocrat înlăturat pentru abuz în funcție și – posibil – pentru corupție, respinge ideile de „participare a maselor” și de „democrație”. Un paria în societatea comunistă, de care se rupe construind o alta, de sorginte mai degrabă fascistă.
Societatea sa alternativă de bloc este una cu o ierarhie clar definită, avându-l în vârful ei pe administratorul Siseanu flancat de mâna sa dreaptă, coțcarul Radu Poprescu (Sebastian Papaiani) și de marea preoteasă a cultului său, Olga Limbășanu (Ileana Stana Ionescu). Inferiorii săi i se adresează cu „stăpâne” și afișează o atitudine umilă. Filosofia după care se ghidează Siseanu este că în general oamenii sunt proști și predispuși la manipulare. Legăturile între membrii sectei sunt sudate prin intermediul riturilor inițiatice tutelate de guru, la al cărui portret imens, care domină sala de ceremonii din apartamentul său, se depun ofrande. În cele din urmă iese la iveală ceea ce-l animă pe Siseanu care se prezintă ca fiind „mesagerul spiritului mondial”, anume setea de putere și lăcomia de bani estorcați de la credulii locatari care contribuie la „cutia speranței”.
Combustibilul folosit pentru funcționarea mașinăriei sale sociale este calomnia. Sistemul său de calomnii se bazează pe sprijinul necondiționat al locatarilor blocului, în marea lor majoritate clienți ai lui Siseanu care au beneficiat de malversațiunile acestuia pentru a primi apartamentele celor care au fost obligați să se mute. Cea mai mare parte din aceste calomnii are un substrat sexual. Membrii sectei o acuză pe profesoara de gimnastică Ana Bodeanu (Stea Popescu) de exploatare sexuală a celor trei fiice ale sale, pe care le-ar obliga să se prostitueze. Siseanu însuși trimite un denunț anonim la redacția ziarului „Atitudinea”, acuzându-l pe tovarășul Mirea de „propuneri rușinoase” și de ademenire într-un „boschet”. Șeful cultului se dovedește un maniac sexual, care încearcă să o seducă pe una dintre fiicele minore ale doamnei Bodeanu în casa liftului și care cere favoruri sexuale de la supușii săi, ca de exemplu un spectacol de striptease de la fata unei alte locatare. Calomnia poate avea în vedere și alte aspecte cu potențial periculos pentru regim. Astfel. Siseanu îl acuză pe tânărul beneficiar de garsonieră Tudor (Horațiu Mălăele) că ar fi agent străin care „furnizează informații calomnioase posturilor de radio străine”. Tot N.M. Siseanu – trimitere la Nemesis, zeița răzbunării, așa cum chiar el mărturisește – face la Procuratură denunțul fals privind o întrerupere ilegală de sarcină într-unul din apartamentele blocului.
Realizatorii filmului sunt extrem de atenți să sublinieze că stilul de viață a lui Siseanu este străin conduitei comuniste, fiind unul împrumutat din lumea decadentă occidentală și în consecință parodiat în tușe groase, precum în secvența partidei de poker. Satirizarea influențelor străine nocive atinge și domeniul artistic. O scenă care nu prea își are nici o noimă în scenariu prezintă un film fictiv proiectat într-un cinematograf bucureștean. Titlul, Demers contemporan, sugerează modernismul său ermetic. Pe ecran apar filmați în slow motion un tânăr și o tânără care se îmbrățișează pe un câmp ornat cu câteva obiecte de mobilier. Este o parodiere a cinema-ului de artă, opus celui de mase, ultimul reprezentat chiar de către Geo Saizescu. De altfel, personajul regizorului acestui film fictiv de artă jucat de Constantin Diplan afirmă că e bucuros să nu aibă un public numeros, ci doar „o elită consubstanțială”.
Într-o anumită măsură, apologia lui Saizescu pentru filmul de mase a fost răsplătită. Chiar dacă nu a egalat succesul de public de la Secretul lui Bacchus, sequel-ul său a înregistrat peste 2,9 milioane de spectatori ai cinematografelor din R.S. România. Prețul plătit a fost însă unul mai puțin onorant pentru regizor, care prin comediile sale a contribuit la mistificarea ceaușistă și la deturnarea propagandistică de la problemele reale cu care se confrunta societatea.
Bogdan JITEA
Expert IICCMER
