În dimineața zilei de 4 aprilie 1944, trupele Armatei Sovietice se aflau la granița de nord-est a României, într-o contraofensivă ce cu greu mai putea fi oprită. În după-amiaza aceleiași zile, câteva sute de bombardiere americane au lansat un atac devastator asupra Bucureștiului – zona vizată cu predilecție fiind triajul Gării de Nord. Câteva mii de morți, câteva mii de răniți, în majoritate populație civilă. Tot în ziua de 4 aprilie 1944, în subteranele politicii românești avea loc un alt eveniment de oareșice însemnătate, care va fi trecut însă neobservat. Ștefan Foriș, secretarul general al minusculului Partid Comunist din România, a fost înlăturat din funcție în urma unui puci regizat de Gheorghe Gheorghiu-Dej (care era reținut administrativ în Lagărul de la Tg. Jiu) și dus la bun sfârșit prin implicarea directă și energică a lui Emil Bodnăraș (fost ofițer în Armata Română, dezertor în URSS, spion NKVD).
Incidentul reprezenta o premieră. Era pentru prima dată când un secretar general al PCdR era destituit fără „acordul” Cominternului – structură dizolvată de sovietici cu un an în urmă. La fel, tot o premieră a fost și auto-numirea în fruntea partidului a unei conduceri colective din care făceau parte Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț și Constantin Pârvulescu. „Troika” instalată în fruntea comuniștilor români în urma evenimentului din 4 aprilie 1944 nu a reușit să revitalizeze o mișcare cvasi-inexistentă – dovedind că înlăturarea lui Ștefan Foriș nu fusese decât o decizie tactică. Istoria PCdR avea să se modifice substanțial numai odată ce contextul politic a permis acest lucru – după 23 august 1944, când România avea să treacă de partea trupelor Aliate, sfârșind prin a eșua în sfera de influență sovietică. Abia în acel context, neînsemnatul (până atunci) Partid Comunist din România avea să își dovedească utilitatea, devenind instrumentul prin care Uniunea Sovietică și-a impus controlul asupra României.
Aproximativ în această secvență temporală – 4 aprilie 1944 –, se încheie volumul Cristinei Diac – Zorii comunismului în România. Ștefan Foriș, un destin neterminat (Cetatea de Scaun, 2014), o lucrare care explorează și recompune cu răbdare și scrupulozitate „istoria Partidului Comunist din România (PCdR) în anii celui de-al Doilea Război Mondial” – perioadă în care în fruntea formațiunii s-a aflat Ștefan Foriș.
Istoria Partidului Comunist din România – care avea să fie redenumit PCR în 1945, PMR în 1948 și, în fine, din nou PCR începând cu 1965 –, rămâne un subiect foarte puțin acoperit de către istoriografia românească recentă. Majoritatea lucrărilor referitoare la comunismul românesc recompun istoria postbelică a partidului, făcând referiri sumare și adeseori simpliste în ceea ce privește istoria de dinainte de 1945 a PCdR. În general, istoria „ilegală” a PCdR e percepută din prisma unor idei preconcepute (și deseori eronate), care au catalogat totul ca fiind nu numai exagerat, ci chiar de-a dreptul inventat. Dacă istoriografia comunistă a exagerat în mod grosolan rolul și importanța PCdR în contextul politic românesc interbelic, analizele recente au tins către o atitudine similară, dar răsturnată – minimalizând până la insignifianță subiectul. Practic, „mitul” partidului progresist, mesianic și providențial, clădit cu migală de istoriografia comunistă, nu a fost destructurat prin analize pertinente, ci înlocuit printr-un „mit răsturnat” al partidului care întruchipează tot ceea ce este fals, dar mai ales nociv.
Acest tip de abordare a istoriei comunismului românesc tinde să fie însă depășit de istoriografia românească. Studii, articole, volume și proiecte de cercetare recente și-au propus să întreprindă analize pertinente asupra a ceea ce este perceput adesea ca fiind nimic altceva decât o mitologie născocită de propaganda comunistă. Miza unor astfel de demersuri nu se rezumă doar la recompunerea atentă și obiectivă a istoriei „ilegale” a PCdR, ci depășește acest deziderat, căutând să înțeleagă și explice contextele în care s-au format și evoluat mulți dintre actorii principali ai istoriei postbelice, dar și să descifreze traiectoriile biografice antebelice ale acestora. Tot așa, analizele asupra structurii, modului de organizare și funcționare a partidului în clandestinitate ne pot oferii explicații ceva mai nuanțate asupra modului în care partidul a reușit să se regrupeze strategic imediat după 23 august 1944, propulsând în prim-plan anumite personaje și lăsând în plan secund altele, într-un proces ce doar părea să țină cont de capitalul politic real al fiecăruia.
Revenind la volumul Cristinei Diac, trebuie făcute câteva precizări importante. Zorii comunismului … nu este o biografie a lui Ștefan Foriș, așa cum am putea fi tentați să credem la o primă vedere. Autoarea precizează în mod explicit faptul că „personajul principal” al lucrării sale rămâne Partidul Comunist din România. Însă tot ea explică faptul că, în decupajul temporal supus analizei, istoria PCdR se confundă cu cea a secretarului general al partidului – detaliu care explică titlul lucrării. Un alt amănunt important îl reprezintă maniera prin care Cristina Diac a ales să abordeze istoria PCdR – „vizualizând nu obiectivele cuprinse în hotărâri și rezoluții, ci rezultatele obținute”. Mai exact, o analiză care pune în balanță într-o manieră critică diferențele între discurs şi realitate, între scopuri şi realizări. În fine, mai trebuie precizat şi faptul că volumul recompune istoria PCdR ancorând-o în evenimentele care au avut un impact major asupra istoriei României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai exact, expune şi propune lămuriri şi clarificări în legătură cu maniera în care PCdR a ales să se poziționeze față de evenimentele istoriei mari: cedările teritoriale din vara anului 1940, instaurarea statului naţional-legionar, rebeliunea legionară (ianuarie 1941), dictatura militară a mareşalului Antonescu, războiul declanşat împotriva Uniunii Sovietice.
În acelaşi timp, volumul propune şi o analiză „la firul ierbii”, căutând să recompună şi secvenţe din istoria mai puţin vizibilă – istorii mărunte ale vieţii clandestine, istorii, traiectorii şi dileme personale. Fără a minimaliza importanța și însemnătatea celorlalte laturi/dimensiuni ale lucrării, analiza istoriei „mărunte” a PCdR, dar și a traiectoriilor biografice ale unora dintre membrii de partid rămâne partea cea mai interesantă a lucrării. În primul rând, din prisma dificultății pe care o presupune documentarea, dar mai ales „citirea” și interpretarea surselor. E nevoie de inspirație și de imaginație pentru a vedea dincolo de textul (de cele mai multe ori) succint și (adesea) tern al surselor. E nevoie și de intuiție pentru a putea desluși identitatea reală a personajelor – în cele mai multe cazuri conspirate sub nume fictive și uneori chiar sub simple cifre. Așa cum e nevoie de răbdare și de tenacitate pentru a putea reconstitui istoriile (adesea) prozaice și relațiile complicate dintre membrii de partid. Mai ales în condițiile în care tocmai aceste istorii și relații – fără vreun soi de miză aparentă – sunt cele care au „desenat” după 1945 geometria puterii comuniste.
În fine, mai merită subliniat și faptul că lucrarea Cristinei Diac analizează pertinent şi micile sau marile „cutremure” prin care a trecut PCdR în ani celui de-al Doilea Război Mondial: confuzia stârnită de noile indicații venite de la Moscova odată cu semnarea pactului de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, arestarea membrilor Secretariatului CC al PCdR (aprilie 1941), care a coincis cu „decapitarea” conducerii partidului, sau reacțiile pe care le-a stârnit dizolvarea Cominternului în mai 1943.
Cazul „Ștefan Foriș” – care a nu a fost, în realitate, nimic altceva decât o luptă pentru întâietate dintre mai multe facțiuni/găști într-o perioadă tulbure din istoria partidului comunist – reprezintă una dintre poveștile sumbre ale istoriei comunismului românesc, o dispută care avea să-și găsească rezolvarea în sânge. Rămas la dispoziția partidului după 4 aprilie 1944 (în realitate, aflat într-un soi de arest la domiciliu), Foriș a fost arestat un an mai târziu, iar în iunie 1946 a sfârșit ucis cu cruzime în subsolul unei case din București. Cel care a executat decizia conducerii PCR de atunci – întrucât Ștefan Foriș nu a fost inculpat sau condamnat în urma unui proces – a fost Gheorghe Pintilie (Pantelei/Timofei Bodnarenko, spion sovietic şi agent NKVD, personaj care avea să conducă vreme de 15 ani Direcția Generală a Securității a Poporului), secondat de „ajutoarele” sale – Dumitru Neciu și Gheorghe „Bulgaru”.
Cu toate că în lucrarea Cristinei Diac momentul 4 aprilie 1944 (înlăturarea din fruntea PCdR a lui Ștefan Foriș) reprezintă un sfârșit, același eveniment poate fi interpretat și ca un început. Arestarea și uciderea fostului secretar general al partidului a deschis calea unor epurări și execuții similare ulterioare – care au transformat istoria Partidului Comunist/Muncitoresc Român într-o tragedie înecată în sânge. În anii ce au urmat, alți membri importanți ai conducerii partidului aveau să cadă victime epurărilor de tip stalinist. Ana Pauker – una dintre cele mai importante figuri ale comunismului românesc interbelic –, a fost înlăturată din conducerea partidului în 1952, arestată și supusă unor interogatorii intensive. Se spună că numai moartea lui Stalin (în martie 1953) a scăpat-o de plutonul de execuție. Vasile Luca – membru din ilegalitate al partidului, ministru de Finanțe și membru al Secretariatului PCR/PMR –, a fost epurat tot în 1952, în același „lot” cu Ana Pauker. Arestat imediat după înlăturarea sa din funcțiile importante pe care le ocupa, Vasile Luca a fost protagonistul unui proces în urma căruia a primit o condamnare pe viață. A murit în închisoare nouă ani mai târziu. Cel mai relevant caz e însă cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu – membru fondator al partidului și unul dintre liderii marcanți ai comuniștilor în perioada ilegalității, Ministru de Justiție între 1945-1948 –, care a fost arestat în 1948 și executat șase ani mai târziu, conform unei sentință pronunțate în urma unui proces-spectacol stalinist.
Ştefan Bosomitu
